Predică la Nașterea Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

un sculptor a realizat recent o scenă a Nașterii Domnului, iar steaua Magilor, în mod inspirat, a făcut-o sub forma…unei străpungeri a unui glonț. Steaua a văzut-o ca pe urma unui glonț de calibru mare, care a străpuns în mod categoric un metal dur, metal văzut ca un substitut al trupului omenesc…

Iar mie detaliul stelei mi-a vorbit cu putere în conștiință, pentru că credința mea se datorează tocmai celor răpuși, dar nu învinși de gloanțe în decembrie 1989. Tinerii, oamenii plini de entuziasm care și-au strigăt pe străzi libertatea în acel decembrie călduros, la fel de călduros ca cel de acum, de peste 30 de ani, au fost pentru mine atmosfera dumnezeiască în care glonțul credinței, glonțul harului lui Dumnezeu, mi-a rănit inima.

Pe când praznicul Nașterii Domnului începea în 1989, eu mă nășteam duhovnicește ca om al credinței. Și mă făceam pe atunci prunc, prunc în credință, lăsându-mă învățat de Cel care pentru noi S-a făcut Prunc, pentru ca să ne învețe cum să ne sfințim fiecare zi a vieții noastre. De aceea, eu trăiesc aceste zile de prăznuire ale Nașterii Domnului ca zile pline de entuziasm dumnezeiesc, ca zile ale convertirii mele, rugându-mă pentru Mucenicii și Eroii libertății noastre ca pentru oameni vii și liberi. Pentru că ei sunt vii la Dumnezeu și, prin ei, și noi suntem vii și ne putem manifesta libertatea în mod cuviincios, în mod ziditor, spre binele nostru și al tuturor.

Nu, festivismul nu ne ajută, nu ne ajută nicidecum, ci doar prăznuirea! Și ca să prăznuim trebuie să credem în Cel care ne mântuie pe noi. Ca să prăznuim trebuie să credem că Fiul Tatălui S-a făcut Prunc mântuitor pentru noi și că voia Lui trebuie să devină viața noastră. Și dacă credem în El, în Cel care ne face cu totul noi, cu totul alții, în Cel care ne restartează viața noastră, atunci starea noastră de-a fi e prăznuirea, e bucuria de Dumnezeu.

Cine încearcă să mimeze prăznuirea e un actor oribil, care ne strică sufletul, pentru că ne vinde un entuziasm inexistent. Iar eu, ca scriitor de teatru, ca om care știe cum trebuie să se joace o piesă de teatru, cum trebuie să se pună în scenă o operă de teatru și cum trebuie să fie receptată o piesă de teatru, am oroare față de actorii care teatralizează teatrul, care teatralizează sentimentele în loc să le exprime, în loc să coboare în ele, în loc să se identifice cu ceea ce spun și fac pe scenă. La fel am oroare, ca poet și ca romancier, față de cei care nu știu să recite o poezie sau nu știu să spună un monolog sau să citească un text dintr-un roman sau dintr-o nuvelă, ci le maimuțăresc pueril.

Nu mai trebuie să spun ce oroare trăiesc când văd Slujitori ai Bisericii mimând slujirea Bisericii fără ca ea să treacă prin ei, fără ca ea să fie una cu ei. Dar pentru că am văzut foarte mulți falși actori ai altarului, m-am învățat cu falsitatea cum m-am învățat cu poluarea, nu mă mai lupt cu ea interior și nici nu mai fac caz de ea, ci o iau ca atare. Însă nu confund niciodată poluarea cu credința ingenuă, smerită, plină de cuviință și de bun simț, după cum nu confund pâinea coaptă, scoasă din cuptor, cu imitația de pâine și nici mizeria morală cu sfințenia.

Și de ce nu pot confunda minciuna cu adevărul în inima mea? Pentru că sunt fiul libertății duhovnicești! Sunt născut din entuziasmul sfânt al celor care cereau libertate sau moarte. Care nu aveau jumătăți de măsură. Și nu îmi permit jumătăți de măsură, pentru că eu trăiesc și creez la parametrii totali ai ființei mele. Pentru că numai așa te poți bucura, te poți mântui, poți crea ceva unic, cu totul autentic.

Așa că, dacă vrem să mimăm prăznuirea, dar până acum n-am postit, nu ne-am obosit ascetic, nu ne-am rugat, nu ne-am sfințit, nu ne iese. Prăznuirea e născută din asceză, din munca zilnică. Și dacă n-arăți nimic zilnic, nimic făcut de mâinile tale, nu trăiești în ritmul prăznuirii, ci al parvenirii…

Am fost vineri, pe 20 decembrie, cu Sfânta Icoană a Nașterii Domnului pe la dumneavoastră și au fost doar 5-6 uși închise…fără explicații. Lucru care m-a bucurat mult, pentru că e un record al dumneavoastră. Recordul ospitalității dumneavoastră. Cine îl primește pe Preotul lui Dumnezeu, Îl primește pe El! Și cine Îl primește pe Dumnezeu, atunci e învățat de El inima bună, prietenoasă. Și dacă primești pe cineva, pe tine te stimezi în primul rând și nu pe cel care vine la tine în casă.

Și mă bucur că am vorbit, că ne-am felicitat, că am stat la masă și am mâncat și am băut cu pace, făcând un tur de forță într-o singură zi. La Botezul Domnului vom veni pe 2 și 3 ianuarie 2020, pentru ca să facem lucrurile pe îndelete. Dar acum ne-am grăbit tocmai pentru ca să nu existe alte evenimente și să împartă în două ziua întâlnirii cu dumneavoastră.

Și am adus vorba despre vizita pastorală recentă pentru ca să vorbesc despre reacția copiilor în fața Sfintei Icoane a Nașterii Domnului. Doi copii nu au vrut să sărute Sfânta Icoană – ei știu de ce; erau și după somn, unul luat de la televizor – și le-am arătat Pruncul din centrul Icoanei, care este mai mic decât ei, foarte mic. Și le-am spus că Acela e Domnul și Dumnezeul lor, deși pare atât de mic. Dar El ne dăruie tot binele nouă, tuturor.

Un altul, care anul trecut se temea de mine și țipa de mama focului, anul acesta m-a așteptat cu nerăbdare ca să vin, pentru ca să pupe Sfânta Icoană. Și de ce anul acesta a vrut, iar anul trecut n-a vrut? Pentru că anul trecut am stat cu el de vorbă și i-am spus că nu îl mănânc, că nu am venit să îl cert, că nu am venit să îi fac vreun rău, ci să îl bucur. Pentru că Pruncul acesta mic, de pe Icoană, a venit la noi să ne bucure. Și că, dacă noi ne bucurăm, atunci trăim cu adevărat și nu trăim de formă. Iar anul acesta, băiatul nostru, care a mai crescut cu încă un an până la însurătoare și care mi-a spus că și-a făcut și prietenă, a venit vesel să pupe Icoana, pentru că bucuria e bună la orice vârstă.

De aceea, în viața pastorală trebuie să insiști! Trebuie să insiști mereu. Mai stai de vorbă cu omul, îl mai întrebi, îl lași să își spună sufletul, și mai revii cu adevărurile bune, mântuitoare pentru viața lui. Și când el se coace interior, când ajunge la puterea de a înțelege că credința e binele lui real și pentru acum și pentru veșnicie, atunci începe să facă pași hotărâți, pași esențiali pentru viața lui.

Dar pentru ca să insiști trebuie să îți pese de oameni! Și ca să îți pese de ei trebuie să ai vocație reală de Părinte duhovnicesc. Și pentru ca să ajungi Părinte, mai întâi trebuie să te naști și să crești duhovnicește și să ajungi la o maturitate tot mai mare în credință și în lucrarea mântuirii. Dar pentru ca să te naști trebuie să te convertești. Și ca să te convertești, ca să te schimbi cu totul, ca să o rupi definitiv cu viața ta din trecut, trebuie să te smerești cu totul în fața lui Dumnezeu și să lași ca El să te străpungă cu…glonțul credinței. Pentru că credința e fundamentul vieții celei noi, a celei pe care zidești orice virtute.

Însă tinerii au oroare de falsitate. Nu le place falsitatea nici din ei și nici din alții. Și dacă nu vin la Biserică e pentru că nu simt că noi suntem reali, că noi suntem credincioși cu adevărat. Copiii, și mai mult, simt când au de-a face cu un om bun și când au de-a face cu un farsor. Nu îți pot explica pentru ce îl plac pe unul și îl detestă pe altul, dar simt asta.

La Revoluția Română din decembrie 1989 aveam 12 ani, eram un copil adâncit în cunoașterea vieții neamului românesc, dar nimeni nu mă făcuse până atunci să trăiesc entuziasmul dumnezeiesc în fața bucuriei sfinte, duhovnicești. Știam ce e doina, ce e povestea, ce e poezia, ce este imnul național, cât de importante sunt marile personalități ale țării și ale lumii pentru binele nostru, al tuturora, știam ce e prietenia, ce e iubirea reală pentru cineva, cât de importantă e munca, cât de importante sunt corectitudinea și punctualitatea, dar nimeni nu mă înfiorase cu credința lui în Dumnezeu. Nimeni nu mă dezarmase cu iubirea lui pentru Dumnezeu, cu neînfricarea lui în fața morții, cu sfidarea morții pentru un crez veșnic.

Însă atunci, în decembrie 1989, de praznicul Pruncului Celui dumnezeiesc, m-am umplut de entuziasm dumnezeiesc, de care sunt plin până azi. Lumina lor a aprins lumânarea ființei mele. Pentru că atunci m-am întâlnit cu Dumnezeul meu, cu Cel care m-a umplut de credință, și am înțeles că pe piatra aceasta veșnică trebuie să îmi zidesc întreaga viață.

De aceea, pentru mine, Dumnezeu, Biserica, credința, viața duhovnicească, sfințenia nu sunt termeni tehnici, pentru că scriu teologie, ci ei sunt termenii fundamentali ai vieții mele. Pentru că eu trăiesc cum scriu și scriu cum trăiesc. Și pentru mine scrisul e modul meu de a fi și nu un mod în care vreau să parvin, să mi se dea, să fiu băgat în seamă, să fiu acceptat de mai cine știe cine. Pentru că știu cine sunt și ce rol am în lume și nu am nevoie de confirmări. Dar știu cine sunt și ce rol am, pentru că Îl am pe Dumnezeu!

Pentru că de praznicul Nașterii Domnului, în 1989, la 12 ani, Hristos S-a născut și în mine. Și El, Pruncul cel mai important pentru toți, a început să facă primii pași împreună cu mine, pașii credinței, și drumul nostru împreună continuă. De aceea, eu prăznuiesc, împreună cu întreaga Biserică, pe Dumnezeul pe Care Îl cunosc și cu Care trăiesc zilnic. Dar Care, tot zilnic, mă învață mereu și mereu noi lucruri despre Sine. Și prăznuirea asta este: bucuria noastră de Dumnezeu pentru revelarea Lui continuă în viața noastră!

Pentru că noi suntem luminile aprinse de El, care putem aprinde inimile a milioane și miliarde de oameni. Căci, de fapt, asta ne și cere Dumnezeu: să Îl propovăduim pe El și să aprindem harul Lui și în alții. Pentru că oamenii au nevoie de tot adevărul Lui, de toată Biserica Lui și de toată mântuirea Lui. Oamenii au nevoie de o iubire totală, fără rest, și de adevărul total, cuprinzător al mântuirii noastre. Oamenii au nevoie de Dumnezeu și de Biserica Lui, de Biserica Ortodoxă, de cea care nu are nimic de-a face cu surogatele religioase.

Dar pentru ca să vezi Biserica cu adevărat trebuie să Îl vezi pe El cu adevărat. Să Îl vezi în slava Lui, într-o revelare dumnezeiască cu totul personală și plină de veselie dumnezeiască. Și după ce El ni se arată nouă, nevrednicilor robilor Săi, atunci nu mai putem suporta surogatele, falsitatea, oribilul împachetat frumos. Pentru că numai adevărul e pe deplin cuceritor, pe deplin acaparant.

Biserica lui Dumnezeu e cu totul frumoasă, cu totul plină de entuziasm dumnezeiesc. Ea nu are nimic de-a face cu parvenitismul, cu teatralizarea, cu carierismul, cu lâncezeala. Și ori de câte ori mărturisesc asta mi se dau exemple grave, exemple din realitatea eclesială, exemple imediate de prostie, răutate și indiferență, care ar trebui să mă constrângă „să îmi schimb poziția”.

Numai că eu știu cum arată realitatea eclesială! Eu cunosc poluarea și mizeria interioară din Biserică cât și din lume, de peste tot, după cum toți locuitorii din marile orașe o cunosc pe cea produsă de mașini, industrii, indiferență. Însă, în ciuda a ceea ce cunosc, în ciuda a zeci și sute de exemple negative, fără a mă exclude din ecuație, eu văd Biserica fără pată și fără necroză, pentru că eu trăiesc în Biserica lui Dumnezeu. Și Biserica mântuirii e așa cum v-o mărturisesc eu acum: e Biserica Sfinților și a celor ce se luptă continuu pentru mântuirea lor.

De aceea, eu nu idealizez Biserica atunci când vorbesc despre faptul că ea e cu totul sfântă, ci eu mărturisesc despre cum arată Biserica în membrii reali ai ei. Și această Biserică, deși e umbrită de multe exemple negative, ea e singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ.

– De ce vorbiți însă de lucrurile negative într-o zi așa de frumoasă și de sfântă? De ce nu priviți pe deasupra lor?

– Pentru că Biserica nu cosmetizează realitatea, ci o expune. O expune în realitatea ei nudă, nefalsificată. Când vrei să îți ascunzi ridurile, imperfecțiunile feței, urâțenia apelezi la farduri, la chirurgie estetică, la manipularea vederii. Însă, dacă vrei să ascunzi sub preș realitatea, nu ai de-a face cu mântuirea lui Dumnezeu. Pentru că Pruncul S-a născut în peșteră și nu în palat. Adică Dumnezeu S-a născut acolo! Și El n-a fost primit, n-a fost înțeles, n-a fost băgat în seamă.

Nici acum nu e băgat în seamă de prea mulți! Pentru că e singurul Prunc care enervează, tocmai prin faptul că ne vrea tot binele, iar noi nu ne vrem binele. Și facem abstracție de El, pentru că nu vrem să trăim autentic, să trăim la modul real, deplin, împlinitor, ci ca bătuți de viscol. Însă, când îți asumi bătaia lui Dumnezeu, când îți asumi mânia și urgia Lui, ele vin, vin grabnic…

Pe al doilea volum al Dogmaticii mele îl voi publica foarte curând, acum, la sfârșit de an. E unul foarte concentrat, pentru că el conține triadologia tuturor cărților poetico-sapiențiale ale Dumnezeieștii Scripturi. Și am conștientizat tot mai mult faptul că Dumnezeu îmbină, în revelația Lui, certările Lui, modul cum îi pedepsește pe cei păcătoși, cu modul în care El Se comportă cu Sfinții Lui. Și Dumnezeu vorbește în Scriptură foarte mult despre mânia, despre urgia Lui, despre pedepsele Lui, despre cum îi omoară pe cei păcătoși care nu se pocăiesc, care Îl sfidează zilnic. Adică El nu bagă murdăria sub preș, ci ne vorbește despre ea de la o poștă. Și la fel face despre El și despre Sfinții Lui: dă detalii multiple, insistă, repetă, insistă, nu ne lasă niciodată cu jumătăți de măsură.

Și cred că trebuie să învățăm acrivic, punctual ce ne spune El. Pentru că perspectiva Lui despre El și despre noi e foarte categorică, iar câștig de cauză au numai Sfinții Lui. Pentru că, pentru El contează în cele din urmă ce fac, ce spun, ce vor aceștia, Sfinții Lui. Pe când, raportarea Lui la cei păcătoși, la cei care se fac toată viața lor că El nu există, e categorică: se vor munci, se vor chinui veșnic în Iad.

Și acest mod tranșant de a vedea lucrurile e cea mai mare dovadă de iubire față de noi. Pentru că El nu ne lasă cu ideea că „merge și așa”, „o să vedem noi”, „cine știe ce-o mai fi și pe lumea ailaltă”, ci El ne vorbește clar și răspicat: Dacă nu ești Sfântul Meu, atunci ești în Iad, pentru că nu mai există o altă variantă, o altă soluție!

Da, Pruncul scandalizează în mod continuu! El S-a smerit până într-acolo, încât a fost considerat om, doar om, și de demoni și de oameni. De aceea, și demonii și oamenii și-au făcut mendrele cum au vrut cu Fiul întrupat al Tatălui. L-au minimalizat, L-au batjocorit, au îndrăznit lucruri incalificabile…pentru că El ne-a iubit și ne iubește pe toți. Iubirea Lui nețărmurită nu ne-a smerit, ci ne-a făcut să ne înălțăm, să ne fudulim prostește.

Și, în aroganța noastră de pigmei în ale cunoașterii, noi credem că „știm mai bine” decât El cum stau lucrurile, pe când El ne spune că drumul nostru real în cunoaștere începe de când ne facem prunci, prunci duhovnicești pentru El, pentru ca să creștem mereu întru El.

Praznicul de azi e începutul mântuirii noastre! Pentru că, înainte de a crește, noi trebuie să fim prunci. Trebuie să ne naștem mai întâi din Dumnezeu, din slava Lui, umplându-ne de credința în El.

Trebuie să ne naștem! Trebuie să ajungem copiii lui Dumnezeu! Pentru că de aici, de la stadiul de copil, care începe să aibă o zi, o săptămână, o lună, un an, începe drumul credinței, drumul mântuirii noastre. Și drumul mântuirii noastre este eclesial, după cum am detaliat în a doua mea conferință online[2]. Drumul copilăriei noastre duhovnicești se trăiește în Biserică și nu aiurea! De aceea, dacă nu trăim continuu în ritmul Bisericii, în ritmul rugăciunii și al Slujbelor și al slujirii ei, nu copilărim deloc duhovnicește.

Însă, toți trebuie să ne facem reproșuri! Un om care nu își reproșează nimic nu e conștient de starea lui deplorabilă. Pentru că adevărații credincioși ai lui Dumnezeu își reproșează foarte multe lucruri. Realul credincios e omul cu o mare conștiință a păcătoșeniei personale. Și dacă te crezi păcătos cu adevărat, atunci ești un om viu, un slujitor al lui Dumnezeu, pentru că Pruncul acesta de azi S-a născut pentru cei păcătoși și nu pentru cei care își închipuie că sunt „Drepți”.

De aceea, pentru toți cei care credeți în El, dar, în același timp, vă simțiți păcătoși în fața Lui, vestea cea mare e aceasta: Hristos S-a născut!

Și El S-a născut pentru noi, cei păcătoși, cei care avem conștiința acută a păcatelor noastre, pentru ca pe noi să ne facă fiii Lui duhovnicești. Amin!


[1] Începută la 19. 32, în zi de duminică, pe 22 decembrie 2019. Afară sunt 16 grade, plouă ușor, vânt de 18 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/19/mantuirea-este-eclesiala-conferinta-online/.

4 comentarii la „Predică la Nașterea Domnului [2019]”

  1. Preacucernice Părinte Dorin, e o mare bucurie să aveți astfel de amintiri legate de convertire. Se vede din tot ce faceți că Dumnezeu v-a chemat la slujire cu grăbire pentru că v-a cunoscut mai dinainte că veți fi plin de râvnă pentru El. Hristos Care a primit să Se nască Prunc pentru noi să vă umple de tot harul și binele Său și să vă aducă bogăție de daruri în suflete și în casă!

    1. Vă mulțumesc mult, Domnule Justin, pentru rugăciune și prietenie! Dumnezeu să vă întărească în toate și să vă apere de toate cele rele!

  2. Mulțumim din inimă pentru toate darurile de suflet ale sfinției voastre! Domnul și Maica Domnului să vă ajute în tot ce faceți Părinte și să vă dăruiască sărbători bucuroase și luminoase, cu veselie și mulțumire!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *