Rămâne să ne vedem. Poemul 79

Vorbește-mi despre tine!
În acele cuvinte punctate
de frici, de incertitudini,
de griji,
de tristeți,
de multe neștiințe.
Vorbește-mi despre rostul
fragil al îmbrățișărilor,
despre strălucirile din ochi
care nu au timp să fie scrise,
despre cât timp aștepți să
prinzi o luminare de la Dumnezeu
ca pe o limpezire a minții?
Vorbește-mi despre
cât cuprinzi
și despre cât de mare
ți-e dragostea!
Vorbește-mi concentrat
și fă-mă să tac!
Fă-mă să te admir,
să te înțeleg ca pe-o taină,
să te descopăr
în fiecare clipă
cu încântare!
Pentru că cine nu știe
să vorbească despre sine
cu adevărat
ratează orice comunicare.
Cine nu știe să se spovedească
și să se recunoască în oameni
nu are nicio icoană în iubirea lor.
Vorbește-mi asurzitor de tainic!
Vorbește-mi ca noaptea
care se înserează
în flori!
Vorbește-mi la capătul
tuturor dicționarelor,
ca să nu mai avem nevoie
de niciunul!
Vorbește-mi atât de primordial,
atât de singular,
de parcă ne-am fi întâlnit
dintotdeauna!
Pentru că n-am timp
de aruncat.
N-am timp de
plimbat
disperarea
pe străzi.