Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [75]

Se observă la Sorescu dorinţa perpetuă de a schimba o realitate banală şi anostă cu o alta, care să fie plină de minunăţii, de lucruri minunate, neverosimile pentru o raţiune pragmatică, materialistă:

În fiecare zi suntem în altă țară,
Fiindcă pământul se-nvârtește.
Călătorim ca sfinții pe un nor,
Pe care-l schimbăm la trei-patru verste,
Când obosește. /…/

Mâine vom fi într-un alt sentiment,
Pe care-l vom numi la fața locului.
Tu vei proba, ca pe rochii, obiceiurile
Din cine știe ce Țară a Focului…
Și, râzând de gândurile mele vechi,
Eu voi umple o carte cu pene colorate,
Iar tu le vei pune-n urechi.

O, va fi foarte frumos
În oricare parte am fi,
Păcat că pământul nu oprește nicăieri
Decât o zi.

Numai tu să nu te uiți înapoi
Că totul dispare.
Să ne grăbim să ajungem în depărtarea de colo,
Cât mai avem depărtare.

(Călătorim)

*

Luni, zi lucrătoare,
Ar trebui să intru în panică
Nu văd nicio panică pe-aproape
Ceva să semene cu un nor
Plin cu fulgere și trăsnete.
Dimpotrivă, e foarte senin geamul
În care mii de frunze
Se pregătesc să bată pe rând
Fiecare de trei ori
Și ce-o fi cu acest destin
Vom mai vedea.

(Luni după duminică)

*

Sunt corabie
Mi s-a promis o furtună
Eu am promis-o celor de pe corabie
Și tot senin, tot senin,
Gândul se suie
În vârful catargului
Și se uită în zare,
Tot senin, tot senin
Iată doi pescăruși
Au aripile moi
Nici măcar briza
Nu le umflă o pană
Și ei par în derivă
Tot senin, tot senin
Numai la fundul mării
Ar fi ceva agitație
Printre caii de mare
La grajd, mâncând jăratec

Sunt corabie, sunt corabie.

(Sunt corabie)

Și așa mai departe. Multe poeme ne vorbesc limpede despre această nevoie presantă de a ieși din limitările lumii concrete, ale realității imediate care nu acceptă decât logica zilnică a existenței mărunte, fără idealuri, fără aspirații.

Nevoia de miraculos, de ieșit din comun, de exuberanță, de minune nu sunt date psihologice sau spirituale care să aparțină exclusiv copilăriei sau fanteziei artistice.

Toate acestea sunt înscrise în firea umană. Tocmai de aceea, faptul că poetul pleacă de la un moment al realității cât se poate de banal pentru a ajunge la concluzii total imprevizibile nu reprezintă numai o tactică literară, ci un parcurs pe care îl reclamă nevoile noastre ca ființe umane, ca ființe spirituale/ duhovnicești.

Ne așteaptă aventuri minunate, teritorii inimaginabil de frumoase, o viață eternă în care noutatea descoperirii nu se va epuiza niciodată. Și chiar și cei care nu trăiesc o viață duhovnicească conștientă și asumată simt adesea nevoia de miracol în viața lor, de a lua distanță față de meschinăria „adevărurilor științifice” care „ne guvernează” existența.

Sorescu e un mesager al acestei necesități lăuntrice forte vii de a renunța la ridicolul ipocriziei scientiste. Suntem ființe care călătorim permanent pe marea descoperirilor și a miracolelor. Nu am fost creați pentru orizonturi închise sau pentru inerția rutinei, a vieții sesizate materialist, fără speranță, fără așteptări minunate…