Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [76]

Istoria naţională e rezumată simplu de Sorescu, în „duhul mioritic” al baladelor pastorale, care e de fapt duhul ortodox al cărților vechi imprimat în conștiința poporului român (e important că poetul sesizează acest aspect):

Prea cinstite oi albe,
Cuvioase oi negre,
Voi născătoare de miei, cu carnea atât de fragedă,
Păscătoare de iarbă, turme dragi
Vălurind peste țară
Cu manuscrise încă nedescifrate în lână,
Ori cu voinici încă neînfrânți.

Voi care tot întindeți de-un fir de iarbă,
Din zori până-n scăpătat,
Ca și când ați vrea să măsurați
Dacă nu se scurtează anul,
Dacă nu ni se tocesc munții văzând cu ochii.
Vălurind alb negru ca ziua și noaptea,
Voi care ne-ați fost ziua și noaptea
Voi care ieșiți din gura de rai,
Vă strecurați prin peșteri și văgăuni
Și războinicii prinși sul sub pântecele vostru
Stau în cojoace de lână
Rătăciți pe fluiere de soc.

Crivățul nu ne-a șters de tot sfinții
De pe tâmpla Voronețului
Au rămas întregi aceste contururi,
Putem intra în ele prin rotație
În noaptea aceasta eu,
Mâine tu,
Mâine tu.

Să ni se arate Ștefan, domn cel mare
Să ni se arate soarele, domn cel mare
Cerul cu stelele și istoria toată,
Cerul de ajuns pentru toată țara.

Cuvioase oi albe,
Prea cinstite oi negre,
Voi care ați postit ierni lungi și veacuri,
Să puteți încăpea primăvara
Mai mult moarte decât vii
Pe-o gură de rai, mereu mai strâmtă…
Voi care ați rumegat pietrele în vremuri de restriște
Și v-ați antrenat întinzându-vă pieile
Peste ființa noastră
Să țineți cald și ați suflat cald

Prea cinstite oi negre,
Cuvioase oi albe, iată
Cad în genunchi în fața voastră.

(Prea cinstite oi albe, cuvioase oi negre)

Nu cunoaștem istoria poporului nostru decât într-o variantă prescurtată, cu foarte multe și mari lacune, deși suntem un popor vechi. Acest lucru oferă un avantaj celor care, din timp în timp, detractori de meserie sau nu, se trezesc să o rescrie după ureche sau după cum le convine sau le dictează interesele meschine. Și, totodată, celor care vor să-și uite repede neamul, țara, limba și credința, pe motiv că nu am fi având mare lucru de laudă sau de arătat lumii. Celor care consideră că memoria națională e un bagaj de lăsat la obiecte pierdute, pe care îl mai recuperezi sau nu, în funcție de profit.

Iar Sorescu parcă prevestea epoca noastră de batjocoră la adresa credinței și a valorilor naționale, materiale și spirituale, atunci când spunea că „ni se tocesc munții văzând cu ochii” și că avem o „gură de rai, mereu mai strâmtă”.

De fapt, ideologia comunist-ceaușistă, în ciuda aparentului naționalism afișat, caracteriza o eră pregătitoare pentru asasinarea contemporană a memoriei. Naționalismul comunist exalta un eroism amputat și împăiat, întrucât fundamentul însuși al acestui eroism, credința ortodoxă, era obnubilat, iar istoria era acceptată parțial, în măsura în care nu deranja.

În lâna oilor albe și negre, poetul citește un papirus nedeslușit („cu manuscrise încă nedescifrate în lână”) despre o rezistență neconsemnată, cu „războinici /…/ Rătăciți pe fluiere de soc”. Această carte, scrisă cu oi albe și negre (cu litere negre pe file albe) o poartă cu ele aceste turme ascetice, care „ați postit ierni lungi și veacuri /…/ mai multe moarte decât vii” și „ați rumegat pietrele în vremuri de restriște”.

E greu să ne imaginăm cum a fost și e ușor să ne batem joc de ceea ce nu vrem să cunoaștem.

În parabola oilor, Sorescu poate ascunde și alte categorii, în afară de „războinicii prinși sul sub pântecele vostru /…/ în cojoace de lână”. Și anume chiar turmele celor „prea cinstiți” și „cuvioși”, care au ținut credința ortodoxă vie în acest popor, pentru care el nu a dispărut din istorie, înghițit de alte neamuri.

Poetul era perfect conștient de ocultarea istoriei adevărate de către oficialitățile comuniste: „Să ni se arate Ștefan, domn cel mare/ Să ni se arate soarele, domn cel mare/ Cerul cu stelele și istoria toată,/ Cerul de ajuns pentru toată țara”.

Să ni se arate Ștefan și credința lui pentru care a ținut independentă țara lui 47 de ani în fața armatei otomane care tocmai cucerise Constantinopolul, când a ajuns el domn. Să ni se arate „soarele, domn cel mare: Soarele-Dumnezeu, Domnul nostru. Să ni se arate „Cerul cu stelele și istoria toată”: învățătura creștină despre Cer și Sfinții (stelele) care au luminat lumea și „istoria toată” care ne-a fost furată! Să ni se arate „Cerul de ajuns pentru toată țara”, adevărul dumnezeiesc care ne-a ocrotit și ne-a păzit în toate veacurile.

Mai ales „Cerul”, bolta Bisericii Ortodoxe apărând și ținând în unitate două milenii neamul românesc prin învățătura ei, „să ni se arate” și tinerele generații să nu mai fie educate ateist, împotriva ființei neamului lor.

„Crivățul nu ne-a șters de tot sfinții/ De pe tâmpla Voronețului”: crivățul ideologiilor anti-creștine, ucigașe ale ființei naționale. Ne-au mai rămas „contururile”, pe care Sorescu ne îndeamnă să le probăm: „Putem intra în ele prin rotație/ În noaptea aceasta eu,/ Mâine tu,/ Mâine tu”.

Putem proba cu toții contururile sfințeniei și ale eroismului. Le putem proba și putem rămâne în ele…

Chiar dacă nu sunt veacuri medievale ca să ne înveșmântăm în zale sau să luăm sabia, ne putem îmbrăca oricând în contururile vieții de sfințenie, ceea ce e un eroism imens în orice epocă.

Și cred că pe acesta l-a avut Sorescu în vedere când a zis: „Prea cinstite oi negre,/ Cuvioase oi albe, iată/ Cad în genunchi în fața voastră”. Căci turmele Bisericii în stare să rumege piatra veacuri la rând sunt niște oi negre după arătarea veșmântului, dar albe prin curăția credinței și a sfințeniei lor.

Dumnezeu a îngăduit nu degeaba să se șteargă chipurile Sfinților din vechile Biserici, pentru că ne-a lăsat contururile (cum remarca și Eminescu în Melancolie): tocmai ca o invitație adresată trăitorilor în epoca modernă de a umple acest gol în iconografie…