Predică la Duminica posterioară Botezului Domnului [2020]

Iubiții mei[1],

oamenii care nu au cuvânt, care nu sunt de cuvânt, nu au încredere nici în cuvintele Domnului. Pentru că ei nu cred în cuvinte. Pentru ei cuvintele sunt vorbe…sunt pierdere de timp. Pentru că ei sunt sensibili doar la ceea ce țin în mână, doar la ceea ce au, doar la ceea ce primesc. Iar cuvintele Domnului par să nu le aducă nimic, pentru că cuvintele sunt pentru ei vorbe, palavre, pierdere de timp…

Oamenii care nu au cuvânt sunt lipiți de materie, de ceea ce se vede. Cuvântul e ceea ce nu se vede, pentru că el e interior. El stă în oameni și în cărți. Ca să ai cuvânt, trebuie să îl păstrezi în inima ta. Dar pentru că materialiștii noștri iubesc doar ceea ce mănâncă și beau, doar ceea ce au, nu cred în cuvinte, nu au nevoie de ele și nu sunt oameni de cuvânt. În ei nu te poți încrede, pe ei nu te poți baza, pentru că cuvintele nu se văd. Ele doar se aud atunci când le rostești, apoi dispar dintre noi.

Pentru ca să rămână în tine cuvintele trebuie să ai memorie și o inimă primitoare, corectă, atentă, rușinoasă. Trebuie să ai conștiință vie. Trebuie să ai conștiința că fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare mișcare a inimii, fiecare faptă a ta vor fi judecate de Dreptul Judecător al tuturor și că judecata Lui are consecințe veșnice pentru tine. Dar pentru ca să ai conștiință, trebuie să crezi în Dumnezeul mântuirii noastre, în Cel care judecă toată viața omului.

– Însă de ce nu au încredere oamenii unii în alții?

– Pentru că nu au încredere, în primul rând, în ei înșiși. Buba e în oameni! Pentru că neîncrederea în oameni e consecința fricii de singurătate, iar singurătatea e boala pe care o naște păcătuirea continuă. Pentru că nu ne pasă de vorbele lui Dumnezeu, de aceea ne simțim singuri și ne e frică și nu avem încredere nici în noi și nici în alții. Căci știm că nu suntem nimic și nu avem nimic, că suntem descoperiți, că suntem goi, că suntem ca frunza în vânt, pentru că nu avem un pământ ferm, tare, stabil dedesubtul nostru. Și când nu ne simțim bine în noi înșine, când nu ne simțim stabili – adică atunci când nu suntem în mod real cu Dumnezeu – suntem niște iepuri care se tem de propria lor umbră și care o tulesc la orice zgomot.

Desconsiderarea cuvintelor lui Dumnezeu e cea mai mare plagă a umanității. Bagatelizarea, ironizarea, negarea, contestarea, ridiculizarea voii lui Dumnezeu cu oamenii e marea și singura boală a planetei noastre. Pentru că aceasta e buba fiecărui om în parte și a tuturor la un loc. Aceasta e boala și rușinea noastră. Atâta timp cât întreaga creație stă în cuvântul și în slava lui Dumnezeu, cât noi suntem creația Lui și El ne ține în existență, iar noi ne negăm însuși fundamentul vieții noastre.

Ca să fim oameni trebuie să stăm în cuvintele Lui, ca să ne umplem de slava Lui. Ca să fim oameni reali trebuie să fim membri reali ai Bisericii Lui, pentru ca să ne împlinim în mod real, adică să ne sfințim viața noastră. Atâta timp cât vom nega Izvorul existenței noastre, atâta timp cât vom bagateliza cuvintele Lui, vom fi niște potârnichi fricoase, niște oameni care ne ascundem și ne înfricoșăm la tot pasul.

Pentru că Domnul ne cheamă pe toți la pocăință. El ne spune: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ].

– Și de ce Domnul ne vorbește încifrat, fără detalii? De ce nu ne spune ce înseamnă pocăință și ce înseamnă Împărăția cerurilor? Și de ce trebuie să ne intereseze pe noi înșine aceste lucruri?

– Pentru ca să venim la El și să cerem detalii! Să căutăm, împreună cu El și cu Sfinții Lui, răspunsuri personale, răspunsurile mântuirii noastre. Căci El ne vorbește neclar, ascuns, abisal, dar cuceritor în Scriptură și în Sfinții Lui și în creația Lui pentru ca noi să ne smerim mintea și inima, pentru ca noi să ne venim în fire, pentru ca noi să ne pocăim și, pocăindu-ne, să vedem cu ochi duhovnicești, clari, prezența Lui în Scriptură, în Biserică, în Sfinții Lui, în întreaga Lui creație.

Dumnezeu nu ne dă mură în gură, pentru ca noi să ne nevoim pentru adevăr. Pentru adevărul mântuirii noastre. Căci noi trebuie să citim teologie, multă teologie, tocmai pentru ca să ne lămurim interior, pentru ca să ne umplem de adevărul lui Dumnezeu. Și dacă ne umplem de adevăr, atunci ne umplem și de slava Lui, cea care ne lămurește adevărul, cea care ne dă să vedem adevărul cu adevărat. Pentru că adevărul e plin de viața lui Dumnezeu. Și viața lui Dumnezeu, dacă devine viața noastră, ea ne umple de adevărul deplin al lui Dumnezeu, de adevărul care ne împlinește și ne mântuie.

Pe măsură ce traduc Dumnezeiasca Scriptură, cultul și pe Sfinții Bisericii, văd tot mai mult cât ne lipsește acest adevăr, adevărul lui Dumnezeu. Pentru că noi ne-am făcut „adevărul” nostru, un „adevăr” paralel cu al lui Dumnezeu, care e, în fapt, o sumă de sofisme, de minciuni înșirate pe ață. Și, potrivit „adevărului” nostru, noi suntem frumoși, profunzi, deștepți, magnifici. Nu ne lipsește nimic. Suntem de un optimism infernal. Pentru că așteptăm moartea cu o seninătate atât de imbecilă, încât înfricoșăm pe orice om cu capul pe umeri. Nu ne temem de nimic și de nimeni. Nu ne înfricoșează nimic. Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem limite, nu mai avem conștiința responsabilității pentru ceva anume. Pentru că totul e de vânzare, e negociabil, e instabil în noi și în jurul nostru. Suntem experimentele vii ale morții și ne vindem veșnicia pe 5 lei.

Tocmai de aceea, chemarea Domnului la pocăință e o chemare în gol. Pentru că noi celebrăm Iadul în fiecare zi. Noi ne pregătim de Iad ca de Nuntă. Și ne grăbim să facem toate păcatele, cât mai mult și cât mai bine, pentru ca nu cumva să mai rămână ceva uman în noi.

Însă viața adevărată stă în cuvintele Domnului, stă în pocăință! Căci pocăința e învierea noastră zilnică din morți. Păcatul ne omoară, dar pocăința ne învie! Și când ne învie pocăința, când ne învie mărturisirea înaintea Domnului, atunci viața noastră duhovnicească e darul Lui continuu.

Da, noi putem trăi ca niște păcătoși, precum niște cadavre ambulante, 10, 20, 40, 60, 100 de ani, dar nu aceasta e viața!…Viața adevărată e viața duhovnicească. E viața trăită în slava lui Dumnezeu și care e plină de adevărul și de sfințenia Lui.

Putem trăi și fără pocăință și fără Biserică și fără Dumnezeu, așa după cum vedem că trăiesc mulți semeni ai noștri…Dar această viață nu e viață, ci o moarte continuă! Pentru că viața în patimi grele e coborâre de pe acum în Iad. Și, după moarte, nu urmează Raiul pentru cei păcătoși, ci Iadul!

Însă ce mai înțelege omul contemporan din Iad, dacă Iadul, în „adevărul” paralel, e o temă de stand-up comedy? Despre Iad se fac filme seducătoare, demonii sunt prezentați ca „simpatici”, iar noi drăcuim mai mult decât ne rugăm…Așa că ce știe omul de astăzi despre Iad, dacă n-a citit niciodată teologia Iadului pe care o propovăduiește Biserica?

Dar, că știi sau că nu știi ce trebuie să faci, când vine ziua scadenței, când vine ziua Judecății lui Dumnezeu, ești judecat pentru ceea ce ești. Pentru că viața aceasta, de acum, e pentru ca să cauți și să afli pentru ce ești pe pământ și care e împlinirea omului pe pământ. Iar noi suntem pe pământ pentru a ne împlini în Dumnezeu, pentru a fi cu El pentru veșnicie. Nu suntem aici în primul rând pentru ca să facem bani, pentru ca să facem studii, pentru ca să facem descoperiri științifice, pentru ca să călătorim sau pentru ca să ne distrăm, ci pentru ca să aflăm cum să ne mântuim viața și pentru ca să trăim în mod evlavios împreună cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Pentru că Domnul ne cere să ne pocăim și să acceptăm Împărăția Lui. Adică să acceptăm tot modul Lui de a vedea lucrurile. Toată teologia Lui despre om și despre viața omului. Și din acest motiv, teologia Bisericii e scopul principal al omului pe pământ. Pentru că omul trebuie să învețe voia lui Dumnezeu cu el, adică teologia Bisericii, pentru ca teologia Lui să devină viața noastră cotidiană. Căci noi trebuie să trăim teologic, trebuie să trăim bisericește, trebuie să trăim evlavios în fața lui Dumnezeu și a întregii creații.

De aceea, dacă cineva trăiește ca om Sfânt al lui Dumnezeu, el este cu adevărat viu și cu adevărat om. El, Sfântul, este exemplul nostru de viețuire. Pe el trebuie să îl urmăm, pentru că Sfântul Îl urmează pe Domnul său! Și dacă urmăm Sfinților Lui cu adevărul și cu viața, atunci trăim deja în Împărăția Lui, în slava Împărăției Sale, în care voim trăi pentru veșnicie.

Odovania praznicului Botezului Domnului este pe 14 ianuarie 2020. Atunci se sfârșește praznicul Botezului Domnului. Și, odată cu el, și praznicele cele mari ale sfârșitului și ale începutului de an.

Pe aripile duhovnicești ale acestor praznice dumnezeiești am zburat duhovnicește, m-am bucurat atât de mult, atât de intens, de parcă totul a fost doar o singură zi. Probabil că și mulți dintre dumneavoastră spun același lucru: „Au trecut prea repede! Nu știu pe unde au trecut sărbătorile…”.

Însă sărbătorile trec repede pentru că sunt bucurie sfântă, curată. Le-am trăit bucuroși, le-am trăit la Biserică, le-am trăit în rugăciune, și de aceea ni se par că au trecut repede. Dar pentru că ne-am bucurat, ele ne-au relaxat interior cu adevărat, au fost adevărata noastră odihnă, odihnă sfântă, care ne-a făcut bine.

Și binele ne întinerește, pe când lenea păcatului ne îmbătrânește continuu. Și dacă iubim tinerețea reală, cea duhovnicească, atunci tinerețea sufletului se ține cu bine, cu fapte bune, adică cu viața evlavioasă a Bisericii.

La mulți ani, multă sănătate și pace, bucurie și împlinire! Dumnezeu să vă călăuzească pe marea acestei vieți și să vă întărească în tot lucrul cel bun pe care îl faceți! Amin.


[1] Începută la 8. 22, în zi de miercuri, pe 8 ianuarie 2020. Soare, – 6 grade, vânt de 5 km/ h.

Did you like this? Share it:

5 comentarii la „Predică la Duminica posterioară Botezului Domnului [2020]”

  1. Sărut mâna Părinte Dorin! Ar fi bine ca oamenii să se înspăimânte de frica mâniei lui Dumnezeu pentru că „noi celebrăm Iadul în fiecare zi. Noi ne pregătim de Iad ca de Nuntă. Și ne grăbim să facem toate păcatele, cât mai mult și cât mai bine, pentru ca nu cumva să mai rămână ceva uman în noi.”
    E atât de adevărat ce spuneți și mă îngrozesc pe fiecare zi tot mai mult de ce văd în jur dar și în mine. Duhul necredinței se răspândește înspăimântător de repede. Nu ne-a mai rămas niciun pic de bun simț. Ura și răutatea parcă nu mai au limite, parcă nu mai avem loc unii de alții să mai trăim pe pământ. Uneori mi se pare că e o nebunie generală sau că suntem toți la circ. Cum ne mai rabdă Dumnezeu? Doamne ajută, binecuvântați Părinte!

    1. Trebuie să fim atenți și răbdători, Doamnă Irina, orice s-ar întâmpla! Pentru că în joc e liniștea și mântuirea noastră. Dumnezeu să vă întărească și să vă bucure pururea! Vă doresc numai bine!

  2. Sărut mâna, Părinte Dorin. Legat de ce spuneți sfinția voastră, că Dumnezeu ne vorbește cifrat ca să ne nevoim să aflăm adevărul: m-am contrazis azi la biserică, cu o doamnă care susține că trebuie să vii să te relaxezi, să te odihnești la biserică, nu să stai să gândești și să descifrezi ce spune Dumnezeu în Scriptură și în slujbe. Ea vine duminica să se simtă bine după o săptămână de muncă și să se roage pentru sănătate, nu ca să mai muncească și la biserică. Aici e loc de odihnă. Și aceasta e concepția multora. Munca e egală cu corvoada fără sens. Venirea la slujbe nu e asociată cu ideea de a te munci pentru a descifra vorbirea lui Dumnezeu. Suntem și așa destul de obosiți…
    Vă îmbrățișăm cu tot dragul, și pe doamna preoteasă! Doamne ajută!

    1. Doamnă Anastasia,

      relaxarea asta indiferentă e cea care ne omoară sufletește și ne prostește pe fiecare zi. Pentru că tratăm cu multă neglijență tot ceea ce auzim la Biserică și tot ceea ce ne îndeamnă Dumnezeu să facem. Da, e o mare dramă! Vă mulțumesc mult pentru prietenie și pentru rugăciune! Dumnezeu să vă întărească în tot lucrul cel bun!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *