Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [79]
În alt poem, Incertitudine, Sorescu pune degetul pe un viciu național: datul la fund. Și zice:
„Mulți m-au sfătuit/ Să mă dau la fund pentru o vreme./ E mai bine așa,/ Pentru o vreme,/ Și m-am dat. //
La fund toți se-mpiedicau de mine/ Și-am ieșit iar la suprafață./ Acum, om vedea…”.
Mărturisesc că am râs în sinea mea citind acest poem. E mai bun decât orice banc cu olteni sau cu ardeleni.
Adică tu poți să asculți sfatul binevoitor al oamenilor și să te dai la fund. Dar ce te faci când ajungi acolo și vezi că e aglomerație mare?!? Fiindcă sunt foarte mulți care se dau la fund…și trăiesc toată viața pe fundul mării, ascunși în mâl, ca să nu fie cumva zăriți și să existe consecințe negative…
Mai bine stai tot la suprafață, conchide poetul, chiar dacă nimeni nu te suportă când vrei să ai demnitate și să rămâi cu capul sus, printre yesmeni. Fiindcă aproape nimeni nu suportă excepționalitatea, toți te vor redus la tăcere, cu capul în pământ, ca și ei, în rând cu toată lumea, docil, „dat la fund”.
Însă omul de excepție iese în evidență chiar dacă se dă la fund. Pentru că, chiar și acolo, „toți se-mpiedicau de mine”…
„Datul la fund” sau păstrarea unui low profile, cum am zice azi, era sport național pe vremea comunismului. Și se pare că e totodată o boală transmisibilă, pentru că mulți au contractat-o de la părinți și o duc mai departe. Iar Sorescu are mare dreptate: lașitatea e unul dintre viciile capitale ale multor români.