Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [80]
Oțel suav este un poem despre New-York:
„În lupta dintre furnicile mari și mici/ Au învins totuși termitele./ E primul gând pe care mi-l dai, New-York, mălai mare,/ Aud cum zgârii cu pile și rașpele, tălpile celor cățărați cu capu-n nori/ Prin crăpăturile cerului curge rumeguș de miere cu fiere./ Stau o clipă cu fața-n sus să contemplu bolta-nstelată/ Și-mi simt buzele arse de acizii de la poluarea iadului. //
Ultimul tău etaj prinde aripi de avion/ Cu ușurința cu care copiii prind fluturi,/ Cu bucuria cu care nebunii prind muște./ Vin de sus, spre mine, val-vârtej,/ Tipărit în nori, ca apocalipsul,/ De la care ai păstrat zațul. //
Unde-or fi dispărut casele și pe care treaptă?/ N-au rămas de locuit decât dinții furcii/ Cu care dracul mestecă în cazanul fierbând pe acest încins Manhatan //
În geometria ta gândurile nu mi se-aliniază deloc paralele,/ Și dacă n-ar răsări din când în când luna să le absoarbă/ În coșul ei de baschet pentru maree,/ Le-aș împărți lumii pestrițe, să le descurce./ Strada 42 e funia de care nu trebuie să vorbești în casa spânzuratului./ Funia pe care s-au întins cele mai felurite rufe,/ Spălate-n familia celor cinci continente,/ Stoarse-n ocean și afișate la picioarele tale, New-York,/ Ca niște lozinci contradictorii, puse la uscat. /…/
Câteodată mă simt bine, pentru că îmi place să merg pe jos pe cer./ Tare mi-e teamă că n-am înțeles nimic din tine New-York./ Și tare mi-e teamă că n-ai înțeles nimic din mine,/ Tare mi-e teamă că suntem chit”.
Îl vedem pe Sorescu scriind aici o poezie în stil american, care e, în conținut, anti-postmodernă. Poemul sorescian mă face să mă gândesc la „filtrul deformator românesc”, despre care a teoretizat Mircea Scarlat, și la modul în care, în toate epocile, marii scriitori români au împrumutat forme și structuri literare contemporane fără să-și altereze ființa spirituală. Au adoptat o poziție reflexivă și dubitativă în fața noutății invadatoare, reușind să decanteze elementele pe care le-au resimțit ca fiind toxice pentru mintea și sănătatea lor lăuntrică.
Recuperând (conștient mai degrabă decât inconștient) un gest cu valoare literară seculară (și milenară în plan spiritual), în ciuda tuturor lucrurilor care l-ar fi putut atrage în marea metropolă, poetul nu se simte bine acolo unde „Stau o clipă cu fața-n sus să contemplu bolta-nstelată/ Și-mi simt buzele arse de acizii de la poluarea iadului”.
Înălțimea babilonică nu îi stârnește senzații fericite: „Ultimul tău etaj” e „tipărit în nori, ca apocalipsul,/ De la care ai păstrat zațul”. Ciudat că predica neoprotestantă nu observă aceste aspecte…
Mai mult, Sorescu reînvie vechiul antagonism, enunțat de Eminescu, între poezia romantică și prozaismul contemporan care mutilează sufletul: „Mi-e milă de pisici c-au rămas mai jos, cu mult mai jos/ Față de nivelul acoperișurilor./ Vor fi contaminate iremediabil la prozaism până și aceste culmi ale romantismului?”. Aceasta pentru că, într-un alt poem, poetul văzuse pisicile din unghi simbolic, „torcând mister”, ca niște „sfincși înfricoșători/ Reduși la scară” (Întoarcerea faraonului).
Însă, dincolo de parabola pisicilor ca paznice ale enigmelor, într-o lume care nu mai are gust pentru taine sau pentru misterul mistic, observăm că Sorescu asociază spiritul romantic, în tradiție eminesciană, cu starea de a fi în fața ultimei uși, cu tensiunea permanentă provocată de așteptarea dezvăluirii tainelor celor mari și veșnice.
Căci, dacă pare perfect postmodern prin versuri de genul: „Când luna intră în nor, ies stelele mascate să împuște dolarul”, e o impresie falsă. Pentru că el însuși denunță faptul că aceasta e o realitate „la buza cerului demitizat”.
Înălțimea construcțiilor umane care astupă cerul e sufocantă pentru Sorescu, iar aceasta e, cred eu, atitudinea unui spirit religios tradiționalist.
Doar „câteodată mă simt bine, pentru că îmi place să merg pe jos pe cer”: adică atunci când se află pe acoperișul unui gigant arhitectonic și are senzația că este mai aproape de cer, ca și cum calcă în cer. Dar și această dorință are de-a face tot cu religiozitatea tradițională, cu dorul de Cer, de Rai.
Un aspect pozitiv e că, în New-York, poetul are doi prieteni pictori: „pesimistul” și „optimistul”. Iar lucrările lor îi fac bine, pentru că „pictorul macabru”, care „produce schelete hidoase, îmbrățișate șăgalnic”, în opinia lui Sorescu „are perfectă dreptate”, căci „se inspiră din realitate”. Iar celălalt, „îmi pictează iar inspirat/ Un câmp cu flori abstracte dar ca și vii, care-mi iau ochii și-mi desfătează sufletul”.
Nu cred că un asemenea poem îi devansează sau îi anunță pe optzeciștii care stăteau să răsară pe scena literară. Dimpotrivă, Sorescu va rămâne toată viața – în opinia mea – un adversar al ideologiei postmoderne (așa cum au declamat-o optzeciștii), prin toată respirația operei sale.