Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [81]

„Vorbele astea au fost născute spontan, de dragul cuiva, în clocotul vieții,/ Ca valul care se trezește visând, legănător,/ Sau făcute din birou?/ Nimeni nu va ști precis, va fi greu de controlat,/ Și nici eu nu țin bine minte” (Vagul).

E o întrebare esențială, legată de orice operă lirică sau operă de artă, în general. Din păcate, așa cum am avut ocazia să constat și altădată[1], cercetătorii și criticii noștri literari au ajuns să-și pună foarte firav (sau deloc) problema autenticității trăirii. Li se pare că e un subiect depășit, care nu mai privește poezia actuală sau pur și simplu nu consideră că trebuie să facă efortul, mai întâi de toate, de a încerca să determine acest lucru.

Pentru mine a rămas esențială descoperirea modului original, autentic al unui scriitor de a simți și de a gândi, indiferent de epocă sau de curent literar. Nu mă încântă prea mult rețetarii sau manufacturierii, oamenii pentru care scrisul e o meserie, ceva care se deprinde în primul rând, nu ceva de care ai în mod fundamental nevoie. Din păcate, există și mulți care mimează autenticitatea și sinceritatea, iar critica literară fie este înșelată, fie dorește să acorde credit unor impostori (cazul Macedonski mi se pare relevant pentru situația din urmă), a căror valoare e mult sub pretenții.

Faptul că Sorescu se interoghează singur asupra poeziei sale („Vorbele astea au fost născute spontan /…/ Sau făcute din birou?”) este el însuși un semn că poetul pune „clocotul vieții” deasupra muncii literare „de birou”, adică scrisul care are întemeiere în profunzimea experienței și a reflecției deasupra colajului livresc de idei și a artizanatului stilistic.

Și cred că înțeleg de ce își pune Sorescu această problemă: pentru că el nu e un producător de sentimente incendiare, nici un gânditor abisal și nici un revoluționar în plan estetic. E din toate câte ceva, dar nu la cote maxime. Dimpotrivă, a știut să răcorească poetic orice magmă interioară, de orice fel, poate mai mult decât orice alt scriitor (pudoarea, în general, în artă, e semnul echilibrului moral și al judecății cumpănite bine).

Iar caracterul original și autentic al operei sale e dincolo de dubiu. Secretul stă în măcinarea de gând, în transformarea oricând a experienței de viață sau livrești într-o aventură personală, printr-un efort masiv de cugetare și interiorizare a lor, decantând în permanență zgura.


[1] Spre exemplu aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/11/psalmii-lui-doinas-1/
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/12/psalmii-lui-doinas-2/.

În articolele indicate am vorbit despre autenticitatea experienței religioase. Însă această discuție se poate purta la fel de bine în orice altă situație.