Rămâne să ne vedem. Poemul 82

M-a întrebat,
în mod indiscret,
ce fac eu cu banii.
Că dacă tot
nu îi arunc pe haine,
pe mașini, pe apartamente,
pe laude efemere,
ce rost au ei în mâna mea.
Și eu i-am răspuns
că îi investesc în oameni
și în opera mea.
Că fac lucruri durabile
cu ei.
Pentru că eu cred
în ucenicia duhovnicească,
în munca zilnică
și în rodirea continuă a operei.
Pentru că opera e ca o drojdie
pentru inimile oamenilor.
Cei care te citesc, de atâta admirație,
devin tot mai mari la inimă,
pe când cei care te urăsc
devin tot mai meschini.
Și dacă ai ucenici,
atunci ai viitor.
Și dacă ai viitor,
atunci ai un prezent
darnic, frumos,
binevoitor.
Și dacă munca ta
îmbrățișează oamenii,
atunci oamenii sunt reali,
după cum și tu ești real.
Pentru că te trezești pe fiecare zi
pentru ca să le slujești,
să le pui masă înainte,
să te pui înaintea lor ca prieten.
El m-a întrebat,
cu ironie nedisimulată,
de ce am atâta evlavie
față de Părintele meu duhovnicesc.
Iar eu i-am răspuns: pentru
că el a făcut pentru mine
mai mult decât toate școlile teologice
pe care le-am parcurs.
Pentru că el a fost experiența întrupată
și nu un tonomat de citate,
nu un ideolog teologic,
nu un profitor de duzină.
Pentru că el a fost pentru mine
Sfântul lui Dumnezeu,
care m-a făcut prieten
cu Dumnezeu,
prieten prin ucenicie
duhovnicească.
Întrebările neavenite
sunt întotdeauna importante.
Dar nu pentru cel care le pune,
ci pentru cel care răspunde la ele.
Pentru că răspunsurile
sunt cele care au greutate.
Pentru că răspunsurile sunt
realitatea adâncă a omului.