Predică la Duminica a XXXII-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

„cultura dărniciei”[2] nu se referă la bani, ci la oameni. Iar dacă s-a făcut și se face ceva cu adevărat mare în această lume, nu se face datorită banilor, ci datorită oamenilor. A oamenilor cu conștiință, cu suflet mare, care privesc în viitor, care pledează pentru oameni și nu sunt ahtiați după bunăstarea lor imediată.

Pentru că oamenii schimbați de Dumnezeu, oamenii înduhovniciți, sunt oamenii care schimbă cu adevărat lumea. Iar cei care îi ascultă pe Sfinții lui Dumnezeu și, la rândul lor, se fac și ei buni și milostivi, aceia sunt oamenii care fac lucruri reale pentru oameni, pentru mulți oameni.

Și putem vedea, cu ochii credinței, valoarea oamenilor, dacă îi vedem pe oameni așa cum îi vede Dumnezeu. Dacă îi vedem după cum ne vede Dumnezeu în iubirea Lui nețărmurită pentru noi. Pentru că Dumnezeu are grija continuă ca oamenii să se mântuie. Grija lui Dumnezeu e mântuirea noastră. Grija Lui e soteriologică. Grija Lui ne privește, pentru că ne cheamă pe toți la unirea veșnică cu El. Și când te lipești de Dumnezeu, când te faci un duh cu El, atunci vrei ca toți să se bucure de această mare și unică împlinire: de relația reală și veșnică cu Dumnezeu.

Și de aici, din trăirea binelui real, țâșnește în noi tot gândul bun, toată grija bună de a ajuta oamenii, de a le fi de folos. Pentru că dorim ca binele din noi să fie binele tuturor. Pentru că binele din noi este binele lui Dumnezeu, e starea de bine, de pace și de bucurie pe care o aduce slava Lui în noi.

Dar când te înnămolești în patimi multe, când oamenii îți devin cu totul exteriori și când nu te mai leagă lucruri reale decât de foarte puțini oameni, atunci nu mai ai grija altora. Nu îți mai pasă de binele lor real, pentru că ei nu reprezintă nimic pentru tine. Dar, totuși, îți pasă de cei puțini pe care îi iubești pătimaș sau bolnav. Boala lor te doare și pe tine, pentru că ei îți sunt interiori, ei sunt în inima ta.

Și dacă am conștientiza că durerea pentru ai noștri trebuie să fie durerea pentru toți, această înțelegere ne-ar vindeca de egoismul nostru nesimțit, bădăran. Pentru că am înțelege că durerea e universală și că orice om are nevoie de atenția și de iubirea noastră.

De aceea, vindecarea Sfântului Zacheos [Ζακχαῖος] de iubirea de bani e dovada evanghelică a mântuirii noastre de orice patimă. Pentru că, dacă te poți vindeca de o patimă, cu harul lui Dumnezeu, atunci te poți vindeca de toate patimile. Și când el a făgăduit: „Iată [Ἰδού], cele jumătate ale averilor mele [τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου], Doamne [Κύριε], le dau săracilor [δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă pe al cuiva [de la] cineva l-am smuls [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα], îl dau înapoi împătrit [ἀποδίδωμι τετραπλοῦ]” [Lc. 19, 8, BYZ], el a făgăduit că va trăi evanghelic. Că va trăi după poruncile lui Dumnezeu.

Pentru că poruncile lui Dumnezeu nu te fac egoist, ci te fac sensibil la nevoile oamenilor, atent la durerile lor, grijuliu față de nevoile lor reale, profunde. Poruncile lui Dumnezeu ne scot din confortul nostru pătimaș și ne pun la lucru. La lucru în folosul Bisericii și al societății. Căci nu așteptăm să facem binele pentru că ni se cere, pentru că ni se impune, ci facem binele pentru că oamenii au nevoie de bine, se hrănesc duhovnicește cu binele și au nevoie să stea, să locuiască în binele lui Dumnezeu.

Iubirea de oameni se naște din iubirea de Dumnezeu. Cei care vor binele oamenilor fără raportarea la Dumnezeu, vor un bine efemer pentru oameni. Pentru că binele real e binele care îl împlinește pe om în mod deplin, adică și sufletește și trupește.

La o adică e bine să dăm mâncare, băutură, îmbrăcăminte, casă, loc de muncă oamenilor și dacă credem și dacă nu credem în Dumnezeu sau în mântuirea oamenilor. Dar binele real pentru om e când îi dai pâine, dar și har, când îi dai bani, dar și iubire, când îi dai casă, dar și prietenie reală. Pentru că oamenii nu sunt doar trupuri, ci sufletele lor au nevoi mult mai reale și mai complexe decât trupurile lor.

Materialismul epocii noastre ne inundă viața și modul de a vedea lucrurile, însă fericirea oamenilor ține de curăția vieții lor. De raportarea lor la Dumnezeu.

Tocmai de aceea, când Sfântul Zacheos s-a convertit, când s-a întors spre Dumnezeu, el a înțeles că trebuie să se împace și cu El, dar și cu oamenii pe care i-a nedreptățit, adică cu toți și cu toate. Și împăcarea aceasta este una interioară, dar care are nevoie de manifestarea prin intermediul lucrurilor. Pentru că milostenia și întoarcerea lucrurilor smulse de la alții, luate cu forța sau ca mită, vindecă și sufletele noastre, dar și sufletele celor nedreptățiți de către noi. Căci milostenia este iubire care se împarte prin lucruri și, tocmai de aceea, ea vindecă, întărește, ajută oamenii.

Privesc cu atenție schimbările din viețile oamenilor. Și văd că tinerii sunt cei care reacționează primii în fața excesului de lucruri. Primesc de la părinții lor de toate, dar mai puțin atenție, înțelegere, iubire, rugăciune. Și părinții cred că au rezolvat problemele lor, dacă le dau bani și dacă le asigură condițiile de trai. Însă, mai întâi de toate, copiii au nevoie de credință, de educație și de multă dragoste. Dacă ar fi plini de dragostea noastră, a părinților lor, nu i-ar mai interesa atât de mult lucrurile care să-i facă „compatibili” cu ceilalți. Pentru că ar simți că nimic nu e mai important decât fericirea.

Cei maturi au nevoie tot de dragoste și de înțelegere. De înțelegerea lor reală. Cu atât mai mult cei bătrâni au nevoie de dragoste, tot pe atât de mult pe cât au nevoie tinerii. Pentru că ei sunt la sfârșitul vieții, după cum tinerii sunt la începutul ei. Iar tinerii au nevoie de dragostea noastră pentru ca să se simtă iubiți și apreciați, după cum cei bătrâni au nevoie de dragostea și respectul nostru, pentru ca să simtă că nu au trăit degeaba. Că au făcut și ei ceva valoros pe pământ. Că noi, urmașii lor, îi purtăm în noi și ne pasă de ei.

Pe Sfântul Zacheos l-a convertit iubirea lui Dumnezeu, atenția Lui reală față de el. Pentru că era un om neiubit și respins de societate, chiar dacă era bine înșurubat în finanțele vremii sale. El era de partea imperiului cotropitor, lucrând în detrimentul conaționalilor săi. Dar iubirea lui Dumnezeu a fost mai puternică decât iubirea de bani! Sfântul Zacheos a aflat fericirea, adică împăcarea cu Dumnezeu și cu oamenii, și s-a dezbrăcat de viața lui de mai înainte, îmbrăcându-se în ascultarea de Dumnezeu. Pentru că poți renunța oricând la patimile tale pentru viața cu Dumnezeu. Pentru viața care te umple de fericirea cea adevărată.

Însă, pentru ca să trăiești bine pe pământ, împlinit și din partea lui Dumnezeu și a oamenilor, trebuie să întâlnești oameni care să te iubească și să te respecte cu adevărat. Care să nu îți vrea niciodată răul, care să nu te invidieze pentru ceea ce ești și ce faci, ci, dimpotrivă, să se bucure pentru tine și să se simtă împliniți pentru ceea ce tu ești și faci. Pentru că acei oameni îți dăruie iubire și le dărui iubire. Și iubirea aceasta este profunda noastră umanitate, profunda noastră împlinire în relația cu Dumnezeu și cu oamenii.

Stau adesea și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru oamenii care m-au iubit în viața mea și acum nu mai sunt pe pământ. Când mă gândesc la ei și mă rog pentru ei, izvorăște în mine iubirea lor pentru mine și a mea pentru ei ca o coloană nesfârșită a iubirii. Ei sunt fundamentale mele de liniște și de încredere în oameni. Însă, lângă mine, mai aproape sau mai departe, sunt alți oameni care mă iubesc, iar rugăciunea și prețuirea și prietenia lor pentru mine sunt ca niște scaune pe care mă odihnesc, pe care mă pot ruga, pe care pot zâmbi în liniște…

De aceea, la rândul meu, vreau să fiu scaun de odihnă pentru mulți alții, pentru toți. Vreau să fiu omul care să ajut în mod fundamental oamenii prin slujirea și opera mea. Pentru că toți avem nevoie de iubire! De prietenie reală, de înțelegere, de atenție, de compasiune, de jovialitate.

Însă iubirii trebuie să i se răspundă cu iubire! Atenției trebuie să i se răspundă cu atenție. Când iubirii i se răspunde cu bădărănie, atunci nu înveți nimic din liniștea iubirii. Însă bădărănia rănește iubirea, iubirea care te îmbrățișează și pe care nu știi să o îmbrățișezi.

Și noi, pe fiecare zi, cu o bădărănie fără rost rănim iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Ne facem că avem altceva mai bun de făcut. Că avem nu știu ce lucruri urgente…

Însă nimeni nu e mai important decât Dumnezeu în viața noastră! El trebuie să fie primul în inima noastră! El trebuie să fie mai întâi, după care vin toate celelalte! Pentru că toate nevoie vieții noastre se împlinesc în El și nu în indiferență față de El.

Și Sfântul Zacheos, Părintele nostru, Apostolul Domnului și Episcopul Chesariei Palestinei, cel pomenit pe 20 aprilie[3], a înțeles că El trebuie să fie primul în viața noastră. Că Dumnezeu e împlinirea reală a vieții noastre. Și tocmai de aceea I-a urmat Lui în tot restul vieții sale, trăind în credință și în sfințenie.

Lucru pe care Dumnezeu îl cere de la noi toți. Pentru că El ne vrea pe toți mântuiți, pe toți Sfinți, pe toți membri ai Împărăției Sale celei veșnice. Amin!


[1] Începută la 8. 30, în zi de luni, pe 20 ianuarie 2020. Soare, un grad, vânt de 5 km/ h.

[2] Aluzie la alocuțiunea recentă a Patriarhului României, în care a vorbit despre marii făcători de bine ai Bisericii noastre:

https://basilica.ro/patriarhul-daniel-biserica-promoveaza-cultura-darniciei-sau-a-generozitatii-in-viata-poporului-roman/.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.