Isaias, cap. 31, cf. LXX

1. Vai de cei care se coboară întru Egiptos pentru ajutor, de cei care au nădăjduit în cai și în care! Căci [au nădăjduit că] este [sunt] multe și mulțime mare de cai și nu erau nădăjduind în Sfântul lui Israil și pe Dumnezeu nu L-au căutat.

2. Și El, Cel înțelept, aducea peste ei cele rele și cuvântul Său nu are să fie lepădat. Și Se va ridica împotriva caselor oamenilor celor răi și asupra nădejdii lor celei deșarte:

3. pe omul egiptean și nu pe Dumnezeu, pe trupurile cailor, și nu este ajutor. Dar Domnul va aduce mâna Sa peste ei și vor osteni cei care ajută și toți împreună vor pieri.

4. Că[ci] Domnul așa mi-a zis mie: „[În] ce chip, când are să strige leul sau puiul de leu asupra fiarei pe care a prins-o și are să strige asupra ei până are să se umple munții de glasul lui, și au fost biruiți și de mulțimea mâniei s-au înspăimântat, așa Domnul Savaot va coborî să lupte pe muntele Sionului, pe munții lui.

5. Ca păsările zburând, așa va apăra Domnul deasupra Ierusalimului și va scoate și va feri și va mântui”.

6. Întoarceți-vă, cei care sfatul cel adânc și cel fărădelege sfătuiți!

7. Că[ci în] ziua aceea oamenii le vor tăgădui pe cele făcute de mâinile lor, pe cele de argint și pe cele de aur, pe care le-au făcut mâinile lor.

8. Și Assur va cădea nu de sabia omului, nici sabia omului [nu-l] va mânca pe el și nu va fugi de la fața sabiei, ci vor fi întru pierdere cei tineri.

9. Căci [cu] piatră vor fi cuprinși, precum [cu] gard, și vor fi biruiți. Iar cel care fuge va fi prins. [Pentru că] acestea zice Domnul: „Fericit [este cel] care are sămânță în Sion și rude în Ierusalim”.

Isaias, cap. 30, 23-33, cf. LXX

23. Atunci va fi ploaia seminței pământului tău, iar pâinea rodului pământului tău va fi săturare și grasă. Și dobitoacele tale va fi păscut [vor fi păscute] [în] ziua aceea [în] loc gras și larg.

24. Taurii voștri și boii care lucrează pământul vor mânca paie amestecate cu orz vânturat.

25. Și va fi peste tot muntele cel înalt și peste tot dealul cel înălțat apa trecând [ὕδωρ διαπορευόμενον] în ziua aceea, când or să piară cei mulți și când or să cadă turnuri.

26. Și va fi lumina lunii ca lumina soarelui și lumina soarelui va fi de 7 ori [mai mult] în ziua [aceea], când Domnul are să vindece zdrobirea poporului Său și durerea rănii tale o va vindeca.

27. Iată [ἰδοὺ], numele Domnului vine prin vremea cea multă [τὸ ὄνομα Κυρίου διὰ χρόνου ἔρχεται πολλοῦ]! Mânia [Lui] arzând. Cu slavă [este] zicerea buzelor Sale, zicerea cea plină de urgie. Și urgia mâniei [Sale] ca focul va mânca.

28. Și Duhul Său ca apa în vale târându-se va veni până la gât și va fi împărțit neamurilor să le tulbure în rătăcirea [lor] cea deșartă. Iar rătăcirea îi va prigoni pe ei și îi va primi pe ei înaintea feței lor.

29. Oare voi pururea trebuie a vă veseli și a intra [să intrați] întru cele sfinte ale Mele pururea ca prăznuind și, ca veseliți, să intrați cu fluier întru muntele Domnului, către Dumnezeul lui Israil?

30. Și Dumnezeu Își va face auzită slava glasului Său și mânia brațului Său o va arăta cu mânie și urgie și de văpaie mistuind. Va detuna cu asprime, și ca apa și grindina coborându-se împreună [cu] tărie.

31. Căci, pentru glasul Domnului, vor fi biruiți assirienii [cu] rana [cu] care are să-i lovească pe ei.

32. Și îi va fi lui împrejur [καὶ ἔσται αὐτῷ κυκλόθεν], de unde îi era lui nădejdea ajutorului [ὅθεν ἦν αὐτῷ ἡ ἐλπὶς τῆς βοηθείας], pe care el l-a nădăjduit [ἐφ᾽ ᾗ αὐτὸς ἐπεποίθει]. Ei, cu fluiere și lire, vor duce război [cu] el din schimbare [ἐκ μεταβολῆς].

33. Căci, [oare] mai înainte de zile vei fi cerut tu? Și [oare] nu ție ți s-a pregătit a împărăți? Vale adâncă, lemne zăcând, foc și lemne multe. Mânia Domnului [este] ca valea arzând de pucioasă [ὁ θυμὸς Κυρίου ὡς φάραγξ ὑπὸ θείου καιομένη].

Predică la Duminica Izgonirii Protopărintelui Adam din Paradisul desfătării [2020]

Iubiții mei[1],

cântările din Triod ale acestei zile ne vorbesc despre începutul durerilor noastre, adică despre căderea în păcat a Protopărinților noștri Adam și Eva. Pentru că durerile neamului omenesc au început odată cu păcătuirea lor și cu izgonirea lor „din Paradisul desfătării [ἀπὸ τοῦ Παραδείσου τῆς τρυφῆς]”[2]. Pentru că durerea, ca și boala, ca și moartea sunt consecințele rele ale păcatului.

Și păcatul lor, al Protopărinților noștri Adam și Eva, deși poate părea mic în aparență, acela de a fi mâncat din pomul interzis lor de Dumnezeu, a fost unul care a afectat întreaga creație și, în primul rând, i-a afectat pe oameni. Căci, „pentru mâncare [διὰ τῆς βρώσεως]”[3], au fost izgoniți ei din Paradis. Pentru că porunca postului, dată lor de Dumnezeu, era singura lor poruncă prin care puteau înainta la nesfârșit în viața cu Dumnezeu. De aceea, în pocăința lor nesfârșită de după izgonirea din Paradis, Protopărinții noștri Adam și Eva au înțeles că această singură poruncă a Stăpânului, pe care ei au încălcat-o, i-a lipsit de tot binele[4]. Pentru că neascultarea de Dumnezeu ne lipsește pe toți, oricare am fi noi, de tot binele de acum și de cel veșnic.

Slujba de azi subliniază cu putere căderea Protopărinților noștri și plânsul lor după Paradis, dar nu ne duce mai departe. Nu ne vorbește despre ce s-a petrecut cu ei pe mai departe. Și cine nu cunoaște faptul că Protopărinții noștri Adam și Eva sunt primii Sfinți ai Bisericii și ai întregii lumi, va rămâne cu o imagine deformată despre Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva. Pentru că ei au păcătuit, păcatul lor a fost unul dramatic pentru ei și pentru întreaga creație, dar ei s-au și pocăit pentru el din destul!

Tocmai de aceea, în Utrenia Învierii, Domnul ne spune: „Să se bucure făptura, să se veselească toți pământenii, că vrăjmașul, Iadul, s-a prădat! Femeile cu miruri să iasă în întâmpinare, că izbăvesc pe Adam și pe Eva cu tot neamul și a treia zi voi învia!”[5]. Pentru că El i-a scos din Iad pe Sfinții Protopărinți Adam și Eva, dimpreună cu tot neamul celor Sfinți, odată cu pogorârea Sa la Iad. Pentru că toți Sfinții Vechiului Testament erau în Iad, până când Domnul a coborât în Iad! Și, coborând El în Iad, ca un biruitor, i-a înviat pe ei și i-a întors iarăși în Paradis.

Așa că cei doi Protopărinți ai noștri, la a căror cădere medităm astăzi, nu au rămas în moartea lor sufletească, ci au înviat duhovnicește prin pocăință. Iar ei nu sunt cu cei păcătoși, ci sunt cu cei Sfinți ai lui Dumnezeu și cu Îngerii Lui. Și când Dumnezeu ne dă să medităm la păcatele Sfinților Lui, El ne învață nu să minimalizăm sfințenia, ci să conștientizăm ce mare dramă e păcatul.

De aceea, nu contează care e păcatul nostru, atâta timp cât orice păcat începe moartea în noi înșine. Pentru că tot păcatul e moarte și deloc viață.

Și, „din pricina desfătării și neascultării celui dintâi Adam, Domnul a postit patruzeci de zile și a ascultat. Pentru aceasta a și fost izvodit de Sfinții Apostoli acest post de patruzeci de zile pentru ca noi, prin paza poruncii, să dobândim cu ajutorul postului nestricăciunea pierdută de Adam, care a pătimit pentru că n-a păzit porunca”[6].

Pentru că postul e poruncă dumnezeiască și semn al ascultării de Dumnezeu. El e vindecarea noastră sufletească și trupească, e umplerea noastră de curăție, de pace și de sfințenie. Și tocmai de aceea, la începutul acestui mare post, noi Îi cerem Domnului: „Întărește-ne cu puterea Ta, ca să ne nevoim …cu bună nevoință, spre slava numelui Tău celui sfânt și spre iertarea păcatelor noastre, spre omorârea patimilor și stârpirea a tot păcatul, pentru ca, prin pocăință, împreună cu Tine răstignindu-ne și îngropându-ne, să înviem duhovnicește, ridicați din faptele cele moarte și să viețuim cu bună plăcere înaintea Ta în toate zilele noastre”[7].

Pentru că postul nu înseamnă numai a nu mânca, ci și a ne lupta cu patimile din noi înșine. Postul nu înseamnă numai a nu mânca carne, ouă, brânză, lapte, pește, ci și a lucra virtuțile cele dumnezeiești. Căci dacă ne umplem de răbdare, de pace, de curăție, de simplitate, de bunătate, de smerenie, noi postim duhovnicește și postul acesta ne schimbă interior.

Postul nu-l omoară pe om, ci-i ofilește pornirile rele din el! Postul sleiește de putere trupească, dar ne umple de slava Lui. Și pocăința pe care trebuie să o învățăm de la Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva e pocăința mântuirii noastre.

Pentru că ei au căzut din slava lui Dumnezeu, așa cum cădem și noi când păcătuim. Ei nu știau ce înseamnă a păcătui, pe când noi avem multe exemple înaintea noastră. Și noi cu atât mai mult trebuie să ne pocăim, cu cât știm ce mare nenorocire e păcatul.

Pentru că păcatul distruge orice bine și orice frumusețe din noi înșine. El, cel care pare dulce când îl faci, e mai apoi amărăciune nesfârșită. Și vezi acest lucru atunci când cazi la boală, datorită păcatelor tale, și trăiești în chinuri consecințele păcatelor tale.  Ele, urmările păcatului, sunt amare! Atunci înțelegi ce e păcatul: când nu poți scăpa de durere, de chin, de neputință. Înțelegi că el e un chin nesfârșit, care nu aduce niciun bine.

De aceea, iubiții mei, postirea e ferire de durere! Dacă nu vrem dureri în noi înșine, atunci să postim și să nu păcătuim! Căci postul ne ține departe de îmbuibare, și de la mâncatul mult vin multe boli, multe necazuri în trupul nostru.

Vă doresc un post cu pace și cu multă binecuvântare dumnezeiască! Amin!


[1] Începută la 9. 31, în zi de miercuri, pe 26 februarie 2020. Zi cu soare și nori, 8 grade, vânt de 13 km/ h.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html.

[3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 12.

[6] Triodul, ed. BOR 2000, p. 104-105.

[7] Molitfelnic, Ed. BOR 2019, p. 863.

Psalmul al 15-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Ferește-mă, Doamne, de primejdie,
că pe Tine Te am de-mi ești nădejde.
Și eu am zis și zic, Doamne Sfinte:
Tu-mi ești Dumnezeu, de mai-nainte.
Și bunătatea mea nu-Ți lipsește,
căci Tu ai destul, de-Ți prisosește.
Pe Sfinții Tăi ce-s în tot pământul
i-ai făcut minunați, căci Îți țin cuvântul
și, deși îndură nevoie și durere,
nu-i lași multă vreme să sufere.
Iar pe cei răi, Doamne, nu-i vei strânge,
adunarea lor cea scăldată-n sânge,
nici cu gura Ta nu le vei zice
numele lor, să-i țină[-n veci] ferice.
Domnul îmi este moștenire dreaptă
și-a paharului meu ce m-așteaptă.
Tu îmi ești, Doamne, Cel ce-mi întorci în parte
moștenirea mea în semnele toate,
de mi-au căzut funii în părți late,
cu fruntașii la rând măsurate.
Că moștenirea mea este-nflorită,
din testament în semne-ntărită.
Binecuvântat să fii, Doamne Sfinte,
Cel ce mi-ai dat știință și minte.
M-au certat din zi până-n noapte
rinichii mei, dar Tu mă vei scoate[1].
Căci eu Te văd în tot ceasul gata
să mă sprijini, Doamne, cu dreapta.
Pentru aceea îmi fac voie bună
cu inima, cu limba-mpreună.
Și trupul meu, mergând la odihnă,
va răposa[2] cu nădejde-n tihnă.
Sufletul meu nu-l vei lăsa-n zăbavă
în Iad să stea, ci-l vei scoate-n slavă.
Nici nu vei lăsa trupul să se strice
al Sfântului Tău, care e ferice.
Mi-ai arătat căile vieții
și mă vei veseli cu slava sfântă-a feței.
Din frumusețea Ta, cea din dreapta,
la sfârșit vei da celor buni plata.


[1] Din mustrarea conștiinței.

[2] A răposa vine din lat. repausare = a se odihni.

Rămâne să ne vedem. Poemul 86

Boala are soarele ei.
Nu-l suportă pe cel de pe cer
pentru că e prea puternic
pentru neputința ei.
Ea are un soare înăuntru,
care apare atunci când închizi ochii
și vrei să te scufunzi într-un
somn vindecător, prelung,
cât toată oboseala ta.
Acolo, cu inima bătându-ți firav,
cu trupul înfășurat în fierbințeală,
soarele bolii e o liniște
în care bolești,
în care te refugiezi.
Nu poți suporta tumultul,
zgomotul, viteza,
bucuria debordantă.
Nu ai timp pentru nimic altceva
decât pentru somn și fiziologie.
Pentru că boala te readuce
la copilărie, la laptele cu pâine
pe care îl poți mânca
chiar și când nu îi simți gustul.
Și soarele bolii, ca o lună plăpândă,
e cel care ne învață că
sănătatea e rădăcina
pe care stăm în picioare.

Psalmul al 14-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, cine-și va face
locuință de pace,
[ca] să stea-ntr-a Ta casă,
în măgura[1] cea deasă?
Numai cine va merge
întreg întru sfânta lege[2],
să facă-n toată partea[3]
ce-nvață dreptatea.
Și din câte grăiește,
pe nimeni nu smintește,
nici cu limba nu-nșală,
să inducă-n greșeală.
Și a prietenului scădere
nu o va face-ntru avere,
și neamul său ce are
nu îl ia-n defăimare.
Pe viclean de departe
nu suferă să-l caute,
iar pe cei ce au frică
de Domnul, îi ridică.
Ci își ține jurământul
și nu-și schimbă cuvântul.
Către tovarăș ce zice, [iată,]
nu grăiește spre ceartă.
Nu-și dă argintul cu camătă,
să ia dobândă blestemată.
Nici nu privește la față
luând mită-n judecată,
ca pe cei fără de vină
să-i dea pe mână străină.
Acestea cine [le] face.
în veci va fi cu pace.


[1] Muntele.

[2] Cine va păzi toate poruncile lui Dumnezeu.

[3] Oriunde ar fi și în orice parte a vieții sale.

Psalmul al 13-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Zis-a întru sine cel fără de minte,
într-a sa nebunie, deșarte cuvinte.
Zis-a că nu este Dumnezeu să vadă,
ca să ia în seamă cine ce lucrează.
Căci au scăzut cei buni [și] cei răi s-au înmulțit,
de au stricat lumea și s-a împuțit.
Dar Domnul din scaun[ul Său] peste toți privește,
de le înțelege cine ce gândește –
dacă cugetă bine și Îl caută pe Domnul,
împlinindu-I porunca –, vede pe tot omul.
Când se pornesc răii de sunt fără treabă,
atunci e de dânșii o nădejde slabă,
când nu e până la unul spre bine să meargă,
când se abătură în voia lor largă.
Ți-ar putea-nțelege sfintele cuvinte
cei ce fac greșeli, fiindcă toți au minte,
și să nu-Ți mănânce oamenii cu pâine,
ca să-i nimicească de astăzi, de mâine,
fără de sfială și fără de frică,
negândind de Domnul nici într-o nimică.
Pentru-aceea, Doamne, trimite-le spaimă,
când nu au de veste, să bage de seamă.
Că Tu, Doamne Sfinte, în spița cea dreaptă
Îți [pre]gătești locuința, [în cei] ce cu drag Te-așteaptă.
Fiindcă ei, bogații, pe sărman defaimă,
dar Domnul îl va face bogat, fără de seamă,
trimițând putere, din Sion, să aibă,
să facă izbândă turma Lui cea slabă.
Să întoarcă Domnul din jaf și din pradă,
poporul Său cel sfânt, într-a Sa ogradă.
Să se veselească Iacov în tot rândul
cu toți credincioșii ce-are Israilul.