Să nu mă-nfrunți, Doamne, la ceas de mânie,
când îmi vei lua seama[1], cu a Ta urgie.
Ci să Îți fie milă, Doamne, de-a mea slăbiciune [de jale]
[și] oasele mi le strânge cu vindecare.
Mi-e sufletul în groază și-n grea tulburare
[gândind] la ziua cea mare, degrabă sârguitoare[2].
Până când, Milostive, vei face zăbavă
ca să mă întorci din pierzare la sfânta Ta slavă?
Ci milostivește-Te de mă izbăvește
cu bunătate Ta, [despre] care se [bine]vestește.
Căci în moarte nu e nimeni care să Te pomenească,
iar în Iad cine poate să Te mărturisească?
Mă trudesc tot timpul cu jale, cu suspinuri [grele],
spăl în toate nopțile perinele mele
cu lacrimile mele, de-mi înmoi așternutul,
de când nu mă [mai] cercetezi, căci m-am stins cu totul.
Căci mi s-a tulburat vederea de spaimă,
m-am învechit[3] între pizmașii care mă defaimă.
[Dă, Doamne,] pizmașilor puterea să li se scurteze,
iar cei fărădelege [a mă ponegri] să nu mai cuteze!
Căci mi-a auzit Domnul glasul plângerii [cu jale]
și mi-a ascultat Domnul ruga-n strâmtorare.
În greutatea [suferinței] mele Dumnezeu m-ascultă,
în boala mea îmi trimite mila Sa cea multă.
Mi-a primit, în jalea mea, lacrimi ofilite[4],
și simțirile toate îmi sunt curățite.
Rușine și necinste, fețe ocărâte
pizmașii mei să primească, și mustrări cumplite.
Și îndărăt să se ducă, cu multă rușinare,
să-i cuprindă nevoia din grea alergare.
[1] Când vei lua aminte la mine, când mă vei judeca.
[2] Venind degrabă, care se apropie repede.
[3] Am îmbătrânit.
[4] Cu sensul: mi s-au uscat ochii de lacrimi, de atâta plâns.