Predică la Duminica a XXXIII-a după Cincizecime [2020]
Iubiții mei[1],
ceea ce ne diferențiază pe unii de alții e gradul nostru de implicare în viața cu Dumnezeu.
Pentru că unii alegem să fim integrați cu totul în slujirea Lui, pentru că El este iubirea și împlinirea vieții noastre, alții aleg să stea la distanță de El și de Biserica Lui, deși nu sunt oameni cu totul necredincioși și fără valori creștine, pe când alții aleg să lupte împotriva Bisericii cu tot dinadinsul. Și între cei loiali Lui și cei care luptă împotriva Lui din răsputeri, marea masă a oamenilor e formată de cei care sunt distanți, sunt depărtați interior de Dumnezeu. Pentru că aceștia nu vor nici să Îl iubească și să Îl slujească cu adevărat, dar nici să Îl vrăjmășească în mod deschis, ci Îl pun la indexul vieții lor. Pentru că El e „un subiect rar de discuție” în viața lor și nu unul cotidian.
Din această cauză, mulți se rușinează, se enervează sau nu doresc să vorbească despre credința lor. Pentru că, în fapt, ei nu fac pași reali în cunoașterea lui Dumnezeu și a Bisericii Lui și nu au multe de spus. Problema credinței nu e pentru ei o problemă vitală, ca ce mănânci, ce bei, cât de bine te simți, ci una cu care pot trăi fără să se intereseze de ea. Și aceasta, pentru că credința nu e socotită centrul vieții lor, cea de care depinde viața lor de acum și viața lor veșnică, ci o problemă culturală sau filosofică. Așa cum nu îi interesează o anumită carte sau un anumit film sau o anumită filosofie, nu îi interesează nici problema credinței. Pentru că ei trăiesc cu mentalitatea că au numai nevoi fiziologice și sentimentale, dar nu și nevoi sufletești și duhovnicești.
Piețele sunt pline pentru că oamenii consumă mult. Apoi, după ce își cumpără de mâncat și de băut și de îmbrăcat, după ce își aranjează casa, au nevoie de distracție și de plăceri care să le producă confort. Însă nevoia de confort nu urcă și la minte sau la suflet, ci rămâne în zona de jos a trupului! Tocmai de aceea se citește puțin, iar pentru educare și culturalizare nu se cheltuie prea mult, pentru ca, în cele din urmă, să fie puțini cei care își hrănesc duhovnicește atât sufletul, cât și trupul lor.
Pentru că ajungi la conștiința că ai un suflet și că el are nevoi reale și profunde doar dacă te apropii de viața și de teologia Bisericii. Aici, în Biserică, și din cărțile Bisericii aflăm ce nevoi are sufletul și trupul nostru, ce nevoi reale avem noi, și să diferențiem nevoile reale, care se numesc virtuți, de nevoile false, care se numesc patimi.
Pentru că cititul e o nevoie reală pentru sufletul nostru, atâta timp cât prin citire noi putem afla voia lui Dumnezeu cu noi. Însă, dacă citești lucruri pătimașe, dacă citești lucruri care te înrăiesc, care te acresc, care te fac disprețuitor, cititul devine o patimă și nu o virtute. După cum a bea e o nevoie, dar a te îmbăta e o patimă. Și noi trebuie să știm să facem diferența, să diferențiem între ceea ce ne face bine și ceea ce ne face rău.
Însă pentru a afla binele pe care trebuie să îl facem, și astfel să știm să ne ferim de rău, trebuie să învățăm binele din cărțile și din viața Bisericii. Așa după cum medicii învață bolile și diversitatea medicamentelor în ani mulți de studiu și de practică. Și dacă vrei să fii un medic bun pentru sufletul și trupul tău, trebuie să înveți și medicina sufletului, dar și pe cea a trupului. Căci teologia se poate îmbina în viața noastră cu orice știință, ea oferindu-ne lămuririle dumnezeiești cu privire la viața noastră.
Pentru cineva neinițiat în viața Bisericii, faptul că Evanghelia de astăzi este o parabolă [παραβολὴν] [Lc. 18, 10-14], o poveste, poate părea „o chestie învechită”. De ce să ascultăm povești? De ce să ascultăm poveștile Bisericii? Mai sunt poveștile ei relevante pentru noi?
Numai că parabola de față vorbește despre noi, despre modul în care noi ne raportăm la Dumnezeu, și noi nu ne-am învechit. Căci nouă încă ne plac poveștile, numai în povești vorbim unul cu altul, pentru că vorbim mult despre noi și despre ce am văzut și am auzit noi. Și pierdem ore întregi sporovăind despre noi și despre ce ne trece prin cap, pentru că banalitățile și aiurelile noastre ni se par subiecte bune de discuție.
Fariseul se ruga „stând către sine [σταθεὶς πρὸς ἑαυτὸν]” [Lc. 18, 11, BYZ], pentru că îi păsa de ce crede el despre alții și nu despre ce crede Dumnezeu despre el. Și își rata sistematic momentele de rugăciune, tocmai pentru că avea multe de spus despre el și despre alții.
Numai că rugăciunea e către Dumnezeu și nu către noi înșine! Noi strigăm către El sau Îl chemăm pe El în ajutorul nostru, pentru că doar El contează. Când ne rugăm Lui doar El contează! Când ne gândim la noi înșine, când ne sistematizăm lucrurile pentru a doua zi sau pentru viitor, ne întoarcem către noi înșine și către ce avem de făcut. Dar când ne rugăm, atunci uităm de noi, pentru că ne unim cu El, cu Cel care e totul pentru noi și de la Care așteptăm tot binele vieții noastre. Și că asta e rugăciunea, că e o uitare de sine și o unire cu Dumnezeu, o înțelegem atunci când vorbim cu adevărat cu cineva anume. Când suntem captați cu totul în conversația cu cineva, noi suntem numai acolo, în fața lui, uniți sufletește cu el și atenți doar la el. Și nu mai vedem nimic în jurul nostru. Pentru că discuția reală, dialogul real, e o unire sufletească între cei doi, o bucurie în doi, o împlinire dorită și asumată cu totul.
Cu mult mai mult rugăciunea e bucurie și împlinire duhovnicească! Pentru că Cel cu care noi vorbim și ne bucurăm e chiar Dumnezeu, e Făcătorul și Mântuitorul vieții noastre, Cel care cu adevărat ne împlinește în discuțiile noastre smerite cu El, care sunt rugăciunile noastre. Și rugăciunile sunt deșertări de sine în fața Lui, uitări de sine pentru El, pentru dorirea Lui, în care ne unim interior cu El prin slava Lui.
Iar Slujbele noastre îmbină rugăciunile cu cântările la adresa Lui și cu gesturile noastre de închinare și de smerire în fața Lui, pentru că toată ființa noastră participă la slujirea și la închinarea înaintea Sa. Toată ființa noastră e rugăciune și e cântare și e închinare și e slujire, dacă El e singurul care contează în timpul Slujbelor. Dacă El ne captează cu totul atenția și dacă El e în centrul vieții noastre.
Și când e în centrul vieții noastre, noi nu putem fi distanți față de El! Suntem distanți față de El când Îl uităm, când Îl ținem la periferia vieții noastre pe Dumnezeu, când ne amintim de El doar la greu.
Însă, a doua persoană din parabolă, vameșul, e un fost distanțat față de El. Tocmai de aceea, el are conștiința păcatelor sale. Vine și el la templu să se roage, și chiar se roagă! Se roagă ca unul care acum iese din păcatele sale, din distanțarea sa interioară față de Dumnezeu. De aceea, el spune în rugăciunea sa: „Dumnezeu[le] [Ὁ Θεός], fii milostiv mie [ἱλάσθητί μοι], celui păcătos [τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lc. 18, 13, BYZ].
Și Dumnezeu e în prim-plan în cererea lui, pentru că de la El așteaptă totul! Dumnezeu e Cel chemat, e Cel plin de milă, și e chemat să vină în viața unui om care este și se simte păcătos. Iar vameșul e paradigmatic prin rugăciunea lui pentru noi, căci toți trebuie să ne simțim păcătoși înaintea lui Dumnezeu. Și nu pentru că așa vrem, ci pentru că așa suntem! Dar pentru a ne simți păcătoșenia proprie înaintea Lui, noi trebuie să învățăm de la El care sunt păcatele noastre. Și dacă ne cunoaștem păcatele, atunci nu mai putem fi niciodată orgolioși și trufași și nesimțiți cu oamenii, pentru că știm că și noi suntem păcătoși. Că și noi am păcătuit și păcătuim înaintea Lui.
Desconsiderarea oamenilor are la bază ideea că noi excelăm cu ceva față de toți. Însă, chiar dacă ar fi așa, chiar dacă am excela cu ceva mai mult decât toți, câte lucruri avem în care nu suntem mai breji decât ceilalți? Conștiința păcătoșeniei personale normalizează relațiile cu ceilalți oameni, pentru că și tu ești ca ei. Și tu ești un om păcătos ca ei. Și chiar dacă ai face unele lucruri bune în comparație cu alții, totuși înaintea lui Dumnezeu tu ești un păcătos ca și ei. Pentru că păcătuiești ca toți ceilalți oameni.
A început Triodul în această sfântă zi, adică perioada de până la Paști, și cântările de la strană sunt pline de pocăință. Încredințându-ne de faptul că „din gunoi și [din] patimi se înalță cel smerit [ἀπὸ κοπρίας καὶ παθῶν ταπεινὸς ἀνυψοῦται]”, pe când, „din înălțimea virtuților, cade îngrozitor tot cel înălțat cu inima [ἀρετῶν ἀπὸ ὕψους, καταπίπτει δεινῶς ὑψηλοκάρδιος πᾶς]”[2]. Tot cel care are în inima lui mari gânduri despre el, desconsiderându-i astfel pe toți ceilalți.
Dar oamenii au mari gânduri despre ei înșiși doar când nu-și mai simt păcătoșenia proprie. Când vorbesc doar cu ei și nu mai vor să audă părerea lui Dumnezeu despre ei. Căci atunci când te rogi Lui, atunci simți și mila Lui, dar și păcătoșenia ta și mai mult. Pe cât simțim mila Lui, pe atât crește în noi și conștiința păcătoșeniei proprii. Pentru că noi păcătuim numai față de El, numai în relația cu El. Și pentru că toate păcatele noastre Îl vizează pe El, tocmai de aceea ne și pare foarte rău de ele. Și ne pare rău de ele, pentru că numai El ni le iartă, numai El ne curățește de păcatele noastre. Și când El ne iartă din destul păcatele noastre, noi ne umplem de multă umilință, pentru că Dumnezeu răspunde la mojicia noastră cu multă iubire, cu multă și nețărmurită iertare față de noi.
Și când știm că noi suntem nerecunoscători, că noi suntem reci, că noi suntem nemulțumitori față de marele nostru binefăcător, față de Dumnezeu, atunci nu ne mai iluzionăm cu privire la ceea ce trebuie să facă oamenii pentru noi. Căci dacă ei, față de Dumnezeu, nu fac ceea ce trebuie să facă, cum ar face atunci pentru noi, care semănăm cu ei la păcate? Și astfel înțelegând neputințele oamenilor, înțelegem că ele sunt și ale noastre. Pentru că găsim bolile lor și în noi. Și când ne rugăm lui Dumnezeu pentru bolile noastre, atunci simțim să ne rugăm pentru bolile tuturor, pentru că și ceilalți suferă de aceleași boli, de aceleași patimi ca și noi.
De aceea, Triodul e o rugăciune pentru toată umanitatea, pentru nevoile reale ale întregii lumi. Și rugăciunea e nevoia de schimbare, e conștiința că trebuie să fim alții. Dacă vine primăvara, dacă intrăm într-un alt anotimp, simțim că și noi trebuie să intrăm în anotimpul schimbării. Și anotimpul schimbării se numește pentru noi pocăință. Iar pocăința noastră e reîntoarcere la viață, la viața cu Dumnezeu, care e plină de soarele milei Sale, de soarele iertării Sale.
Așadar, iubiții mei, am intrat în linie dreaptă spre Paști! Pregătirea pentru postire ține până la sfârșitul lui februarie, de pe 1 martie începe Postul Mare și el se încheie pentru noi în noaptea Învierii Domnului, pe 19 aprilie 2020, când, după ce ne vom împărtăși spre dimineață, vom putea mânca iarăși de toate. Și postirea e marele bine ale vieții noastre, pentru că el ne ține în sănătatea slujirii lui Dumnezeu. Pentru că excesele se răzbună pe noi mai devreme sau mai târziu, pe când postul e vindecare de patimi.
Vă doresc multă sănătate și pace, bucurie și sporire dumnezeiască în viața dumneavoastră! Și Dumnezeu să ne călăuzească mereu spre a face voia Lui! Amin.
[1] Începută la 8. 25, în zi de marți, pe 4 februarie 2020. Soare, 4 grade, vânt de 10 km/ h.