Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

Dumnezeu e Cel care ne dăruie continuu, Care ne împarte continuu avuția Sa [Lc. 15, 12], pe când noi suntem cei care o risipim continuu [Lc. 15, 13]. Și cum risipim noi avuția Lui, cum risipim noi sănătatea pe care El ne-o dăruie și timpul mântuirii noastre? Prin aceea că trăim desfrânat [Ibidem]! Trăim pierzându-ne în plăcerile și în comoditatea vieții noastre, trăim făcând abstracție de nevoile noastre sufletești și duhovnicești, trăim fără raportare reală la Dumnezeu și la oameni. Pentru că noi credem în mod păcătos că viața ne aparține, că ea nu e un dar al lui Dumnezeu pe care trebuie să îl redăruim Lui, ci e o posesie egoistă. Și de aceea ne trăim viața egoist, noi cu noi, noi pentru noi, și facem abstracție de ceilalți și, în primul rând, de Dumnezeu, de Dăruitorul vieții noastre.

Însă, dacă facem abstracție de Dumnezeu și de semenii noștri, noi nu ne câștigăm viața, ci noi ne-o pierdem pentru veșnicie. Pentru că ne-o pierdem în patimile noastre de rușine, care nu ne ajută nicidecum, ci ne scufundă în Iad. Căci, pe cât ne risipim în patimi, pe atât nu mai suntem stăpâni pe noi înșine și demonii ne stăpânesc. Iar patimile, aidoma porcilor [Lc. 15, 15], sunt hulpave, sunt nemâncate, vor întotdeauna mai mult, și sufletul nostru sărăcește în mod extrem. Și numai când ajungi acolo, la sărăcia ultimă, la degradarea profundă a firii tale, înțelegi ce ai pierdut, cât de frumoasă a fost viața ta înainte de vicii, înainte de destrăbălare și ce catastrofă ai ajuns. Și conștientizarea decăderii interioare e primul pas spre pocăință!

Căci îmbelșugarea de pâini [Lc. 15, 17] e săturarea de virtuți. Sufletul nostru se satură numai de bine, de binele virtuților, de binele lui Dumnezeu. Dar când îi dăm să mănânce cele rele sufletului nostru, când îi dăm păcate, el nu se satură, ci rămâne veșnic flămând și însetat. Și aceasta se petrece pentru că sufletul nostru e creația lui Dumnezeu. Și sufletul nostru se împlinește numai în relația cu Dumnezeu. Iar cine iese din relația cu Dumnezeu, acela desfrânează, pentru că se lipește de demoni [Lc. 15, 15].

Lipirea de Dumnezeu e viața duhovnicească cu El, e relația noastră de iubire cu El. Pe când lipirea de demoni e desfrânare și preadesfrânare, pentru că este ieșirea din iubirea de Dumnezeu. Și orice păcat al nostru este o ieșire din relația cu Dumnezeu, e un act de desfrânare, pentru că e o unire a noastră interioară cu demonii, cu cei care I se împotrivesc Lui.

Tocmai de aceea, Taina Mărturisirii este o unire interioară cu Dumnezeu și cu Biserica Lui, cu Dumnezeu și cu oamenii. Căci păcatele noastre ne strică relația și cu Dumnezeu și cu oamenii, atâta timp cât ne strică interior pe noi înșine. Și când ne pare rău pentru păcatele noastre și ne pocăim pentru ele, noi conștientizăm nevoia de împăcare cu Dumnezeu, cu oamenii și cu întreaga creație. Căci ne punem în relația reală, firească, duhovnicească cu Dumnezeu și cu întreaga Lui creație, adică în starea de oameni ascultători de Dumnezeu. Pentru că întreaga creație e a lui Dumnezeu și ea trebuie să I se supună lui Dumnezeu.

Însă supunerea în fața lui Dumnezeu nu e militărie, nu e supunere oarbă, ci e supunere fiască, delicată, iubitoare! Pentru că noi suntem fiii lui Dumnezeu și avuția Lui e și avuția noastră. El Își împarte avuția Sa cu noi ca un Părinte preaiubitor, pentru ca noi să ne bucurăm și acum, dar și veșnic împreună cu El. Căci El vrea să fim totdeauna cu El, pentru că toate ale Lui sunt și ale noastre [Lc. 15, 31].

– Și care este avuția Lui, pe care El o împarte cu noi?

– E slava Lui cea veșnică! Pentru că El ne dăruie slava Lui, prin care noi avem toate ale Sale. Pentru că slava Lui coboară în noi „pentru lucrarea îndumnezeirii tainice și negrăite a oamenilor”[2]. Iar îndumnezeirea omului înseamnă că Dumnezeu îl face „pe om în tot chipul asemenea Lui, afară de identificarea în ființă cu El”[3]. Și Dumnezeu ne îndumnezeiește pe noi prin slava sau harul Lui, „pentru că numai harului dumnezeiesc îi este propriu să hărăzească ființelor create îndumnezeirea pe măsura lor și numai el străluminează firea cu lumina cea mai presus de fire și o ridică deasupra hotarelor ei prin covârșirea slavei”[4] Sale.

De aceea, parabola de astăzi [Lc. 15, 11-32] trebuie citită ca un legato de expresie. Cei doi fii sunt începutul, cuprinsul și împlinirea vieții noastre cu Dumnezeu și nu două personaje antagonice. Pentru că e nevoie de începutul vieții noastre cu Dumnezeu prin Botez, orice derapaj de la viața cu Dumnezeu trebuie să ne ducă la pocăință, iar pocăința e alipire de Dumnezeu și slujire a Lui neîntreruptă.

Fiul care risipește ne învață că viața adevărată a omului e locuire în ascultarea de Tatăl. Escapada fiului e o hotărâre personală, dar una neînțeleaptă. Pe el nu răul, nu păcatul îl înțelepțește – pentru că păcatul îl prostește pe om și nu îl face un om cu minte, echilibrat –, ci conștientizarea decăderii personale! Când a cunoscut asfixierea păcatului, când a cunoscut greața profundă a păcatului, atunci a înțeles că nu asta e viața lui, că nu asta vrea să fie. Pentru că singurătatea păcatului e lipsa lui Dumnezeu din noi, e starea interioară în care nu mai simțim slava Lui în noi. Și atunci, când nu Îl mai simțim pe El în noi, înțelegem marea dramă a păcatului: el ne ia totul și nu ne dă nimic!

Fiul care n-a ieșit din cuvântul Tatălui este adevărata paradigmă de viețuire umană. Ca un preaînțelept, el a stat cu Tatăl și n-a avut nevoie să trăiască drama morții. El a stat viu, a stat cu Dumnezeu și n-a vrut să guste amărăciunea morții. Pentru că a crescut în viața cu Dumnezeu în mod continuu.

Numai că Tatăl nu Își abandonează niciodată fiii risipitori! El nu abandonează pe nimeni, dar nici nu forțează mântuirea oamenilor! Pentru că mântuirea e relația de iubire dintre Dumnezeu și oameni și nu constrângere. Oamenii trebuie să vină cu mare iubire spre Dumnezeu, spre Părintele lor, pe Care Îl recunosc în ei înșiși, și să Îi slujească Lui. Oamenii știu că împlinirea lor e în El, că întru El au tot binele, că viața bună e viața cu El. De aceea, efortul iubirii noastre pentru Dumnezeu trebuie să fie real și total. Trebuie să dorim cu tot sufletul și trupul nostru pe Dumnezeu, adică împlinirea noastră în slava Lui. Și dacă vom face asta, atunci vom trăi încă de acum cu Dumnezeu, văzând în noi mântuirea Lui. Căci El ne umple pe noi de slava Lui, de aceea prin care noi avem toate cele ale Sale.

Și El nu ne abandonează, pentru că ne primește iar și iar la Cina Lui. Dacă nu ne-ar fi iertat pentru păcatele noastre, dacă nu ar fi fost cu noi preamilostiv, am fi simțit din plin pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru că orice păcat al nostru ar fi fost pedepsit imediat. Dar noi simțim nu pedeapsa, ci mila Lui nemăsurată! Căci El, spovedindu-ne Lui, ne iartă iar și iar și ne primește la Masa Lui, unde trăim toată împlinirea duhovnicească a vieții noastre. Pentru că noi Îl primim pe Domnul și suntem cu El, cu Cel care ne curățește de păcatele noastre și ne vindecă de patimile noastre.

Însă Sfântul Petros ne avertizează că nu trebuie să avem libertatea noastră, faptul de a alege, „ca acoperământ al răutății [ὡς ἐπικάλυμμα τῆς κακίας]” [I Petr. 2, 16, BYZ]. Că nu trebuie să alegem să ne îmbrăcăm în răutate, în patimi, ci în toată dreptatea, în toată virtutea lui Dumnezeu. Pentru că acoperirea în răutate înseamnă dezbrăcarea de tot binele, pe când îmbrăcarea în Dumnezeu înseamnă îmbrăcarea în slava Lui. Iar Protopărinții noștri, prin păcat, au conștientizat că sunt goi [Fac. 3, 7] de slava Lui, după cum fiul risipitor a conștientizat că e flămând [Lc. 15, 17], când a văzut că piere de foame [Ibidem], de foamea cea duhovnicească.

Și mori de foame, atunci când nu mănânci slava lui Dumnezeu! Când nu mănânci slava Lui din Euharistie și din toate Slujbele Bisericii, din Scriptură și din toate cărțile luminate de Dumnezeu, din oamenii Lui și din întreaga creație. Pentru că sufletul nostru e flămând după slava lui Dumnezeu și o mănâncă oriunde o găsește.

Așadar, iubiții mei, trebuie să rămânem cu Tatăl nostru și să mergem mereu spre El [Lc. 15, 20] în inima noastră! Pentru că El știe slăbiciunile noastre, dar și iubirea noastră pentru El. Iar dacă un tată pământesc știe când noi facem vreo prostie și înțelege și motivațiile pentru care păcătuim, cu atâta mai mult știe și înțelege Dumnezeu starea noastră interioară. Lui nu trebuie să Îi explicăm de ce am păcătuit, ci trebuie doar să recunoaștem păcatele noastre înaintea Lui. Iar rugăciunea noastră trebuie să ceară mila Lui, ca El să ne vindece, și nu să fie o etalare de sine. Căci rugăciunea nu e lăudare de sine înaintea Lui, ci recunoaștere a păcătoșeniei personale.

De aceea, recunoscându-ne mereu păcatele noastre înaintea Lui, să ne rugăm pentru mântuirea noastră și a întregii lumi! Căci toți avem nevoie de mila și de ajutorul lui Dumnezeu. Toți ne mântuim prin mila și ajutorul Lui, pe care El ni le dăruie din belșug.

Săptămâna asta ne-am bucurat de praznicul Sfântului Haralambos [Χαράλαμπος][5], Părintele nostru, alături de toți cei care au venit la praznic. Procesiunea prin oraș a fost o mărturisire de credință, iar slujirea împreună a confraților noștri o mărturie a unității noastre. Pentru că Biserica trebuie să se strângă în slujire pentru ca să prăznuiască. Iar a prăznui nu înseamnă a bifa prezența la praznic, ci a te bucura dimpreună cu Dumnezeu, cu oamenii și cu întreaga creație. După cum postul nostru, începând cu 2 martie, nu e o cură de slăbire subiectivă, în care nu ne pasă de ceilalți, ci pocăința noastră și strigătul nostru de rugăciune pentru întreaga umanitate. Pentru că a prăznui, ca și a posti, înseamnă a sluji. Înseamnă să Îi slujești lui Dumnezeu, dar să slujești și oamenilor. Și noi slujim prin continua noastră deschidere spre Dumnezeu și spre oameni și spre întreaga creație a lui Dumnezeu. Slujim prin aceea că ne plecăm continuu lui Dumnezeu, pentru ca voia Lui să se facă în noi înșine și în întreaga Lui creație.

Să ne rugăm Domnului ca să înțelegem voia Lui cu noi! Să ne rugăm Lui pentru a fi tot mai deschiși, tot mai sinceri, tot mai înțelegători! Căci numai El ne învață cu adevărat ce să facem în viața noastră. Amin!


[1] Începută la 7. 12, în zi de miercuri, pe 12 februarie 2020. Cer înnorat, 5 grade, vânt de 19 km/ h.

[2] Filocalia românească, vol. 3, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2009, p. 101.

[3] Ibidem. [4] Idem, p. 103-104.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Charalambos.

Did you like this? Share it:

4 comentarii la „Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2020]”

  1. „Marea dramă a păcatului: el ne ia totul și nu ne dă nimic!”
    Da, Părinte Dorin, așa este. Din păcate decăderea sau neputința noastră sau amândouă sunt așa de mari încât credem păcatele dulci și virtuțile amare. Multă e orbirea acestei lumi! Doamne ajută, sărut mâna!

  2. Binecuvântați, Părinte Dorin!
    Ceea ce cred eu că lumea nu înțelege e că alipirea fie de Dumnezeu, fie de demoni, se produce în tot sufletul, e o stare în care și cu care trăiește omul tot timpul, în interiorul lui. Și se obișnuiește fie cu slava lui Dumnezeu, de care vorbiți mereu sfinția voastră, fie cu starea de răutate și de neastâmpăr pătimaș a demonilor. Care se transformă treptat într-o a doua fire. Din păcate, puțini sunt care devin familiari cu slava lui Dumnezeu, cei mai mulți se fac compatibili cu demonii. Ideea e că mulți nu se pot debarasa de coabitarea acesta cu demonii pentru că nu realizează cum lumina sufletului lor a devenit întuneric și că au învățat să existe într-o atmosferă murdară, poluată. Li se pare că e mediul lor ambiant cel mai propice și nu se lasă convinși să se pocăiască.
    Mulțumim foarte mult, Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *