Psalmul al 12-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Până când, Milostive, nu-Ți aduci aminte,
de mă uiți cu totul, Dumnezeule Sfinte?
Până când, Milostive, Ți-ascunzi sfânta Ta față,
de mine ticălosul, cu multă greață?
Până când îmi voi pune sfaturi în bietul suflet,
ziua dureri, și noaptea inimă-n greu cuget?
Până când se va înălța vrăjmașul [meu] cu-nvârtoșare,
de va voi să suie, să [mi] se pună-n spinare?
Ci Te milostivește, o, Dumnezeule Sfinte,
de-mi auzi sărmana rugă, sărmanele cuvinte!
Cugetul îmi sfințește, ochii[-mi] luminează
dintr-a Ta strălucire de senină rază!
Să nu adorm în somnul celei de-a doua morți,
să nu râdă vrăjmașul, să-mi zică: „Nu poți[1]!”.
Căci celor ce-mi fac scârbă și grea supărare
le-ar face bucurie să fiu întru pierzare.
Însă mila Ta cea sfântă îmi e spre virtute,
mi-e nădejde și reazim când mă apasă multe.
Mă voi bucura și-mi voi face inimă bună
pentru biruința Ta, cântând împreună[2],
dintru a Ta bunătate, pe care mi-o vei trimite,
ca să-Ți cânt sfântul nume, Dumnezeule Sfinte!


[1] Să te mântui.

[2] Cu cei credincioși.