Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți a Domnului [2020]

Iubiții mei[1],

la fiecare sinaxă euharistică, noi ne aducem aminte de toate lucrurile mântuitoare făcute de Domnul pentru noi. Adică de Crucea Lui, de Mormântul Lui, de Învierea Lui cea de a treia zi, de Înălțarea Lui întru ceruri și de șederea în cele de-a dreapta Tatălui, dar și de „cea de-a doua și slăvita iarăși Venire [τῆς δευτέρας καὶ ἐνδόξου πάλιν Παρουσίας]”[2] a Lui.

Însă Parusia Lui va fi un eveniment eshatologic, moment în care El va transfigura întreaga Lui creație! Și cu toate acestea, la fiecare Dumnezeiască Liturghie noi trăim a doua Lui Venire, Parusia Lui, ca pe un eveniment deja asumat de către noi, pentru care Îi mulțumim Domnului. Căci noi Îi mulțumim Lui pentru ceea ce a făcut pentru noi, pentru ceea ce face pentru noi acum, în clipa de față, și pentru ceea ce va face pentru noi până la sfârșitul veacurilor și în întreaga Lui veșnicie.

Tocmai de aceea, slujirea noastră liturgică e o continuă mulțumire față de binefacerile revărsate de El în viața Bisericii și a întregii lumi și, în același timp, e o continuă doxologie, o continuă lăudare a lui Dumnezeu și o continuă cerere a milei și a iertării Lui. Pentru că noi așteptăm toate de la Dumnezeul mântuirii noastre, pentru că în El ne-am pus toată nădejdea noastră.

Și când Sfintele Taine ale Domnului sunt în fața noastră, noi ne rugăm ca ele să ne fie „în[tru] îndrăzneala cea către Tine, [iar] nu în[tru] judecată sau în[tru] osândă [εἰς παρρησίαν τὴν πρὸς Σέ, μὴ εἰς κρῖμα ἢ εἰς κατάκριμα]”[3]. Și când vorbim aici despre judecată, ne referim la Judecata cea de obște a  Domnului, pe care o pomenim astăzi, iar osânda e partea celor din cele de-a stânga [τοῖς ἐξ εὐωνύμων], a celor care au fost blestemați, și care vor merge „întru focul cel veșnic [εἰς τὸ πῦρ τὸ αἰώνιον], cel pregătit diavolului și îngerilor lui [τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτοῦ]” [Mt. 25, 41, BYZ]. Însă diavolul nu are îngeri ai lui, îngeri creați de el, pentru că toți Îngerii sunt creația lui Dumnezeu. Dar pe diavolul, în căderea lui, l-au urmat anumiți îngeri, întunecându-se și ei ca și el, de aceea Domnul spune că aceștia, cei care au urmat diavolului, sunt „îngerii lui”. Pentru că s-au făcut aidoma lui în răutate și în perversitate.

Iar focul cel veșnic, cel pregătit diavolului și îngerilor Lui, e slava Lui cea veșnică. E slava din care demonii au căzut și din care și noi am căzut și cădem prin multele noastre păcate. Pentru că atunci când iubim păcatele și ele ne deformează firea noastră, atunci resimțim slava Lui nu ca pe cea mai mare binefacere, ci ca pe cea mai mare pedeapsă. Căci și demonii, cât și cei păcătoși nu pot suporta slava Lui și o văd ca pe un foc, când ea este lumină preacurată și preasfântă, care izvorăște veșnic din Dumnezeu și care îi curățește și îi luminează și îi sfințește pe toți cei credincioși Lui.

Dar dacă avem îndrăzneală la Dumnezeu, dacă avem slava Lui în noi înșine, atunci noi experimentăm schimbările cele dumnezeiești în ființa noastră. Adică trăim în noi înșine, împărtășindu-ne cu Domnul, trezia [νῆψιν] cea duhovnicească a sufletului, iertarea păcatelor noastre, împărtășirea [κοινωνίαν] cu Duhul Sfânt, pentru ca să moștenim Împărăția lui Dumnezeu[4]. Și când vorbim de împărtășirea Duhului Sfânt ne referim la primirea slavei Lui, în mod simțit duhovnicește, în sufletul și în trupul nostru, prin care noi ne curățim, ne luminăm și ne sfințim cu totul. Căci numai slava Lui cea veșnică ne sfințește pe noi, pentru că ea este viața noastră cea duhovnicească.

Din acest motiv, toată Evanghelia zilei de astăzi [Mt. 25, 31-46] trebuie citită din perspectiva experienței slavei lui Dumnezeu în noi înșine. Căci cine Îl cunoaște pe Dumnezeu prin slava Lui, acela Îl vede pe Dumnezeu în toți cei care suferă, în toți cei care au nevoie de El. Pe când cei care sunt orbi duhovnicește, cei care nu văd prin slava Lui, nu Îl văd pe El în creația Lui. Și când nu Îl simți și nu Îl vezi pe Dumnezeu în creația Lui, consideri că lumea, în totalitatea ei, este singură, e părăsită de El.

Însă lumea nu a fost, nu este și nu va fi niciodată părăsită de Dumnezeu, pentru că ea a fost zidită în slava Lui și e susținută de El prin slava Lui! Fundamentul lumii este slava lui Dumnezeu. De aceea, dacă nu vezi că întreaga lume e plină de slava lui Dumnezeu, de frumusețea, de bunătatea și de înțelepciunea Lui, nu vezi nimic. Ești mort pentru El, pentru că stai în păcatele tale. Și păcatele noastre sunt cele care ne despart de Dumnezeu, ele sunt cele care ne orbesc, ele sunt cele care ne fac insensibili și reci la nevoile reale ale semenilor noștri.

Ca să vorbească despre semenii noștri, Domnul folosește un adjectiv la superlativ: τῶν ἐλαχίστων [cei foarte mici], spunând: „Amin zic vouă [Ἀμὴν λέγω ὑμῖν], întrucât ați făcut unuia [dintre] acești frați ai Mei cei foarte mici [ἐφ᾽ ὅσον ἐποιήσατε ἑνὶ τούτων τῶν ἀδελφῶν Μου τῶν ἐλαχίστων], Mie Mi-ați făcut [Ἐμοὶ ἐποιήσατε]” [Mt. 25, 40, BYZ].

Și El îi numește pe toți oamenii frații Lui, fără să minimalizeze pe cineva. Numai noi ne uităm de sus la confrații noștri și îi minimalizăm! Pe când Domnul ne spune dimpotrivă: că nu există niciun om foarte mic în ochii Lui, că nu e niciunul neinteresant pentru El, pentru că toți sunt creația Lui.

Și aici Domnul ne mustră cu putere aroganța noastră și modul nostru interesat în care vorbim cu oamenii. Căci unora le trecem cu vederea păcatele, pentru că avem interese legate de ei, pe când altora le dezvelim repede păcatele, râzând de ei. Numai că nimeni nu e de lepădat în fața Lui! Pentru că Dumnezeu dorește mântuirea tuturor oamenilor. Și de aceea, El a pregătit pentru toți Împărăția Lui cea veșnică. Și oamenii sunt chemați continuu la Împărăția Lui, la comuniunea veșnică cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui, pentru ca să se bucure și să se veselească veșnic cu Dumnezeu și cu robii Lui.

Însă, și pentru cei care Îl vor, cât și pentru cei care nu Îl vor, El nu are altceva de dăruit decât slava Lui. Care izvorăște veșnic din ființa Lui și e viața întregii existențe. El Se arată veșnic dăruitor de iubire și de bunătate, pentru că așa este El.

De aceea, „focul cel veșnic [τὸ πῦρ τὸ αἰώνιον]”, cel pregătit diavolului și îngerilor lui [Mt. 25, 41, BYZ], nu e un foc material, pentru că nu există foc material veșnic. Toată materia a fost creată de Dumnezeu. Focul material e creația lui Dumnezeu, dar focul cel veșnic e slava Lui resimțită ca foc de către cei păcătoși și nu ca lumină, ca pedeapsă și nu ca binecuvântare și fericire veșnică. Pentru că numai slava Lui cea veșnică și necreată izvorăște veșnic din Dumnezeu și numai El e veșnic.

Și El, pentru toți, a întemeiat Împărăția Lui cea pregătită nouă [τὴν ἡτοιμασμένην ὑμῖν] de la întemeierea lumii [ἀπὸ καταβολῆς κόσμου] [Mt. 25, 34, BYZ]. E pregătită nouă Împărăția, cu sensul că, de la primul și până la ultimul om care se va naște pe pământ, toți putem fi membri ai Împărăției Sale. Toți ne putem mântui, dacă ne ostenim pentru aceasta. Dar Împărăția Lui e veșnică și nu a apărut odată cu creația! Pentru că El este Împărăția, la care ne-a făcut pe noi părtași, pe noi, creația Sa. Pentru că ne-a dat tuturor posibilitatea de a avea o relație cu El pentru veșnicie, în care ne putem umple veșnic de slava Lui.

De aceea, El ne cere să vedem oamenii, să vedem oamenii în adâncul lor, și să Îl vedem pe El în oameni. Dumnezeu ne cere să nu socotim nicio creație a Lui ca fiind lipsită de importanță. Pentru că vom găsi prezența Lui, dacă vom cerceta cu inimă bună, în orice parte a creației Sale, vom găsi măreția Lui în cea mai mică porțiune din creația Sa. Și acesta e un îndemn și pentru oamenii de știință și pentru artiști și pentru scriitori și pentru filosofi și pentru psihologi și pentru toți credincioșii lui Dumnezeu: să privim în profunzime fiecare om, fiecare detaliu, fiecare nuanță. Pentru că Dumnezeu ne vorbește prin toată creația Lui și ne conduce prin ea către Sine.

Rugăciunea, milostenia, iertarea, întreaga asceză sunt căi de cunoaștere a lui Dumnezeu, dar și a noastră. Pentru că, prin toate faptele credinței noastre, noi cerem ca Dumnezeu să ni Se reveleze în mod personal. Și Dumnezeu ni Se revelează fiecăruia în parte pe măsura înțelegerii noastre! Într-un fel când suntem mici, în alt fel când suntem adolescenți, în alt fel cât suntem maturi, în alt fel când suntem bătrâni, dar ne vorbește despre El.

Tocmai de aceea nu putem să spunem niciunul dintre noi că n-am știut că există un Dumnezeu și că El cere exigență de la noi. Faptul că Îl desconsiderăm, că Îi desconsiderăm poruncile și semnele din viața noastră nu e un semn de slăbiciune din partea Lui, ci de mare dragoste și înțelegere față de noi. Pentru că nu El e slab, ci noi suntem slabi! Noi nu împlinim poruncile Lui pentru că suntem slabi și nerecunoscători și nu pentru că ele nu sunt tari. Pentru că poruncile Lui sunt pline de tărie duhovnicească, sunt pline de viață și de sfințenie. Dacă le-am împlini, am cunoaște tăria lor, care e tăria Lui cea dumnezeiască. Dacă le-am împlini, atunci și noi am fi tari împotriva ispitelor și a patimilor noastre, pentru că ne-am umple, prin împlinirea lor, de slava Lui cea veșnică.

Iar postul care începe mâine, postul de carne, ne face tari și nu slabi. Pentru că mâncarea la discreție ne slăbește, ne face să fim plini de pofte, de slăbiciune. Dar, dacă îți pui opreliști, dacă te abții de la a mânca, de a la face anumite lucruri, atunci te întărești împotriva poftei tale, pentru că ajungi să o stăpânești. Și ne stăpânim, dacă ne biruim interior patimile noastre. Ne întărim duhovnicește, dacă facem ceea ce vrea Dumnezeu să facem.

De aceea, iubiții mei, Dumnezeu ne cere de acum să postim și să ne pocăim pentru păcatele noastre! Ne cere să citim cărțile Lui și să Îi slujim Lui neîncetat, ziua și noaptea! Pentru că El dorește ca noi să fim treji, cu inimă văzătoare de Dumnezeu, cu inimă smerită și bună.

Vă doresc postire cu pace și cu luminare dumnezeiască! Amin!

[1] Începută la 11. 09 minute, în zi de miercuri, pe 19 februarie 2020. Cer înnorat, 11 grade, vânt de 14 km/ h.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[3] Ibidem. [4] Ibidem.