Rămâne să ne vedem. Poemul 86
Boala are soarele ei.
Nu-l suportă pe cel de pe cer
pentru că e prea puternic
pentru neputința ei.
Ea are un soare înăuntru,
care apare atunci când închizi ochii
și vrei să te scufunzi într-un
somn vindecător, prelung,
cât toată oboseala ta.
Acolo, cu inima bătându-ți firav,
cu trupul înfășurat în fierbințeală,
soarele bolii e o liniște
în care bolești,
în care te refugiezi.
Nu poți suporta tumultul,
zgomotul, viteza,
bucuria debordantă.
Nu ai timp pentru nimic altceva
decât pentru somn și fiziologie.
Pentru că boala te readuce
la copilărie, la laptele cu pâine
pe care îl poți mânca
chiar și când nu îi simți gustul.
Și soarele bolii, ca o lună plăpândă,
e cel care ne învață că
sănătatea e rădăcina
pe care stăm în picioare.