Psalmul al 15-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Ferește-mă, Doamne, de primejdie,
că pe Tine Te am de-mi ești nădejde.
Și eu am zis și zic, Doamne Sfinte:
Tu-mi ești Dumnezeu, de mai-nainte.
Și bunătatea mea nu-Ți lipsește,
căci Tu ai destul, de-Ți prisosește.
Pe Sfinții Tăi ce-s în tot pământul
i-ai făcut minunați, căci Îți țin cuvântul
și, deși îndură nevoie și durere,
nu-i lași multă vreme să sufere.
Iar pe cei răi, Doamne, nu-i vei strânge,
adunarea lor cea scăldată-n sânge,
nici cu gura Ta nu le vei zice
numele lor, să-i țină[-n veci] ferice.
Domnul îmi este moștenire dreaptă
și-a paharului meu ce m-așteaptă.
Tu îmi ești, Doamne, Cel ce-mi întorci în parte
moștenirea mea în semnele toate,
de mi-au căzut funii în părți late,
cu fruntașii la rând măsurate.
Că moștenirea mea este-nflorită,
din testament în semne-ntărită.
Binecuvântat să fii, Doamne Sfinte,
Cel ce mi-ai dat știință și minte.
M-au certat din zi până-n noapte
rinichii mei, dar Tu mă vei scoate[1].
Căci eu Te văd în tot ceasul gata
să mă sprijini, Doamne, cu dreapta.
Pentru aceea îmi fac voie bună
cu inima, cu limba-mpreună.
Și trupul meu, mergând la odihnă,
va răposa[2] cu nădejde-n tihnă.
Sufletul meu nu-l vei lăsa-n zăbavă
în Iad să stea, ci-l vei scoate-n slavă.
Nici nu vei lăsa trupul să se strice
al Sfântului Tău, care e ferice.
Mi-ai arătat căile vieții
și mă vei veseli cu slava sfântă-a feței.
Din frumusețea Ta, cea din dreapta,
la sfârșit vei da celor buni plata.


[1] Din mustrarea conștiinței.

[2] A răposa vine din lat. repausare = a se odihni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *