Psalmul al 16-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 31-66)
Și ca lumina Tu mă ferește,
sub aripi sfinte, de mă umbrește
de fețe strâmbe, de care mi-e frică
a le privi, care îmi strică[1].
Că-mi stau vrăjmașii-mprejur [de] suflet
ca niște fiare fără de cuget.
Căci le este închisă grăsimea[2],
grăiesc asupră-mi cu toată orbimea.
Că mă goniră până afară
către grea moarte și cu ocară[3].
Și-au pus ochii să mă omoare
și cu pământul să mă-mpresoare.
Ca să mă vâneze, m-au înconjurat [degrabă]
precum fac leii, vrând să mă piardă.
Scoală-Te, Doamne, de-i socotește
și sălbăticia lor o-îngrozește!
Și izbăvește sărmanul meu suflet:
ca să mă piardă le este-n cuget.
Aruncă spre ei sfânta Ta armă,
de-i risipește și adu-le spaimă!
Sub sfânta Ta mână ei nu se pleacă:
după a lor vină să li se facă!
Și îi desparte de sfânta ceată[4],
dă-le lor în viață plata cea dreaptă!
Căci e puțină sfânta Ta turmă,
i-ai dat roadă de fii pe urmă.
Le-ai umplut pântecele de sfânta mană,
în care e ascunsă cerească hrană.
Și rămășițele nu le-au lepădat,
dintr-a Ta zisă afară n-au dat,
ci le-au lăsat să [li se] socotească
pruncilor lor celor mici, să le plinească.
Iară eu, Doamne, fără de greață,
mă voi arăta în sfânta Ta față
și mă vei sătura cu a Ta slavă
când Te voi vedea fără zăbavă.
[1] De vederea demonilor, care chinuie sufletul.
[2] Sunt grași și puternici, plini de bunăstare, de viață bună.
[3] Profeție despre răstignirea Domnului în afara Ierusalimului.
[4] A Sfinților.