Psalmul al 17-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 1-28)

Iubi-Te-voi, Doamne, că Tu mi-ești putere!
Mi-e Domnul tărie în vreme de scădere
și mi-e spre scăpare și spre biruință
Dumnezeu, ce-mi este nădejde-n credință.
Ca scutul îmi este la ceas de năvălire[1],
corn de mântuire și de sprijinire.
Lăudând pe Domnul Îi voi striga-n treabă[2]
și de la vrăjmași mă va scoate-n grabă.
Și când mă-mpresoară greutăți de moarte,
râuri de păcate, de mă tulbură foarte,
și cu dureri Iadul când mă-ncercuiește
cu lațuri de moarte, de mă ofilește,
către Tine, Doamne, strig cu jale multă:
o, Dumnezeu[le] Sfinte, Tu vin’ de mi-ajută!
Și să mi-asculți glasul din sfânta Ta casă,
sărmana mea rugă,-nainte să-Ți iasă!
Să-Ți intre-n ureche glasul meu de rugă,
să nu duc pedeapsă peste vreme lungă!
De Tine pământul tremură de frică,
dealurile, munții pier ca o nimică.
Ție toată lumea cu frică-Ți slujește
și de-a Ta mânie fumul se lățește.
Fața Ta cea sfântă cu foc scânteiază,
cărbuni de la Tine se-aprind și dau rază.
Ție Ți se pleacă cerul și Te-ascultă,
când pogori în țară, și stă-n groază multă.
Sub sfinte[le]-Ți picioare: lumină-n sclipire
cu negură groasă de grea strălucire.


[1] A vrăjmașilor/ demonilor.

[2] La nevoia mea.