Predică la Duminica întâi din Postul Mare [2020]

Iubiții mei[1],

bucuria de Dumnezeu și de oameni este caracteristica fundamentală a vieții ortodoxe. Pentru că viața noastră este darul lui Dumnezeu și El este Cel care ne ține pe toți în existență, pentru ca să învățăm să ne iubim unii pe alții. Fiindcă scopul vieții noastre e acela de a împlini porunca Lui, porunca iubirii Sale de oameni. Căci „poruncă nouă vă dau vouă [ἐντολὴν καινὴν δίδωμι ὑμῖν], ca să vă iubiți unul pe altul [ἵνα ἀγαπᾶτε ἀλλήλους]; ca și voi să vă iubiți unul pe altul [ἵνα καὶ ὑμεῖς ἀγαπᾶτε ἀλλήλους], precum [Eu] v-am iubit pe voi [καθὼς ἠγάπησα ὑμᾶς]” [In. 13, 34, BYZ].

Pentru că porunca Lui nu e doar să ne iubim unii pe alții, ci să ne iubim așa după cum El ne iubește pe noi. Adică să ne iubim în mod desăvârșit, în mod sfânt unii pe alții, dorindu-ne tot binele unii altora și ajutându-ne unii pe alții la mântuirea noastră. Iar dacă Dumnezeul mântuirii noastre pune iubirea sfântă, iubirea frățească drept fundament al relațiilor dintre noi, atunci El este Dumnezeul iubirii și al comuniunii. Pentru că numai un Dumnezeu care este iubire și comuniune din veci și pentru veci poate porunci iubirea și comuniunea drept mod de a fi pentru oameni. Fiindcă El ne poruncește ceea ce este El, ne poruncește modul Lui de a fi, dorind ca și noi să fim ca El.

Precum Eu vă iubesc pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții! Și noi învățăm toată viața noastră iubirea Lui pentru noi. Pentru că în fiecare zi noi experimentăm iubirea și mila Lui față de noi.

Înainte de vizitele pastorale de pe 2 și 3 martie am fost slăbit mult de gripa pe care am avut-o. Fierbințeală multă în trup, pasaje de frig interior, lipsa chefului de a mânca, simțeam acut mirosurile rele, dar mă scufundam în somn ca într-un loc de refugiu. Și simțeam atât de subțire viața, de parcă ar fi fost o singură suflare. Pentru că oricând poți să treci dincolo, în veșnicie, și tot ceea ce ni se pare a fi nouă durabil, să nu mai existe.

Dar Preacurata Stăpână m-a reparat la fix, la timpul optim și am fost propriu slujirii! Și când am venit în casele dumneavoastră, dimpreună cu primele adieri ale primăverii, m-am bucurat de toate ca un înviat din morți. M-am bucurat cu simplitate și cu voioșie. Pentru că boala te ține în preajma morții, tocmai ca să simți cât de prețioasă și de simplă e viața noastră. Și cum noi ne-o complicăm cu păcatele noastre, cu modul nostru adesea străin de existența lui Dumnezeu.

Primăvara lui Dumnezeu, cea cu iarbă frumoasă, cu muguri înverziți, cu flori de diverse nuanțe, e o lecție enormă de simplitate. Simplitatea florilor e simplitatea vieții curate pe care ne-o cere Dumnezeu. Cărțile Bisericii ne vorbesc în mod simplu, dar profund despre Dumnezeul iubirii noastre și despre faptele Lui în mijlocul nostru. Și aceasta, pentru ca și prin creația, dar și prin cărțile Lui și prin tot modul de a fi al Bisericii, Dumnezeu să ne vorbească despre viața așezată, simplă, cuminte a creștinilor. Și un popor își dovedește religiozitatea lui nu în primul rând prin cărți și prin vorbe, ci, mai degrabă, prin modul lui de a fi. Prin ceea ce face dincolo de cuvinte. Pentru că așezarea profundă în voia lui Dumnezeu se vede în fiecare nuanță a vieții omului.

Cine se bucură de viață ca de darul cel mare al lui Dumnezeu și conștientizează că fără Dumnezeu nu putem face nimic, acela își trăiește viața cu frică de Dumnezeu. El știe că depinde de Dumnezeu și că certările lui Dumnezeu fac parte din viața lui. Așa după cum și bucuriile lui Dumnezeu fac parte din viața sa. Și dacă tot ceea ce noi trăim se petrece cu voia lui Dumnezeu, atunci nu mai trăim frici păcătoase, puerile, mici, ci doar frica fundamentală: aceea de a nu păcătui înaintea lui Dumnezeu.

Am stat de vorbă, ne-am bucurat, ne-am dat daruri unii altora. Ne-am bucurat în mod simplu, dar profund unii de alții. Pentru că ceea ce contează e cum rămânem unii în alții, cum rămânem în inima celorlalți. Și dacă rămânem în inima celor care ne-au cunoscut, rămânem și în iubirea și rugăciunea lor. Pentru că oamenii se bucură de cei care le-au făcut bucurii, de cei care i-au iubit și prețuit. Și, cu vârsta, prețuiești tot mai mult oamenii, dăruirea și bucuria lor, pentru că înțelegi că există în ei o luptă vie, continuă, pentru a rămâne oameni, pentru a rămâne oameni vii și iubitori.

La polul opus, cine a pierdut lupta pentru bucurie, a devenit însingurat, ursuz, fără chef de oameni. Și nu pentru că nu dorește să fie bucuros, ci pentru că l-au copleșit durerile, dezamăgirile, gândurile rele. Un om trist este un om care a abdicat de la bucurie. Dar ca să renunți la bucurie trebuie să renunți la iubire. Și oamenii, adesea, renunță la iubire dintr-o mare dezamăgire, din neputința de a ierta. Însă, tocmai în puterea de a ierta stă iubirea! Pentru că nu există lucru pe care nu îl putem ierta, atâta timp cât nu există păcat pe care Dumnezeu nu îl poate ierta. Și dacă Dumnezeu ne iartă toate, cum nu putem noi să iertăm toate? Însă noi putem să iertăm toate, dar trebuie să facem acest efort interior. Și iertarea tuturor e o mare eliberare interioară, care ne umple de multă iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Iertarea este echilibrul vieții noastre! Și din iertarea tuturor oamenilor izvorăște continuu iubire pentru toți oameni și rugăciune pentru toți oamenii. Și cine e rugăciune și iubire pentru toți, acela e un om bucuros, e un om dăruitor, e un om omenos, pentru că face toate pentru binele oamenilor.

Adesea vorbesc cu oameni care nu sunt credincioși, dar care, în subsidiar, se simt bine vorbind cu mine. Pentru că liniștea mea îi atinge și pe ei, liniștea mea plină de slava lui Dumnezeu, și modul meu pașnic de a vorbi cu oamenii le face bine. Și aceasta se petrece, pentru că oamenii au nevoie să vorbească cu adevărat cu cineva, fără să se certe în cuvinte. Au nevoie să se odihnească sufletește vorbind cu cineva. La rândul meu, vorbesc adesea cu oameni credincioși, umplându-mă din liniștea și din cumințenia și din credința lor cea multă. Ceea ce izvorăște din oameni, vorbește cu putere despre ei.

De aceea, mărturisirea credinței ortodoxe pornește din tăcerea inimii noastre, din pacea duhovnicească din noi înșine. În adâncul nostru suntem creștini ortodocși, în adâncul nostru e comoara credinței noastre, și din comoara aceasta scoatem faptele credinței și ale evlaviei noastre. Pentru că această comoară a credinței e darul lui Dumnezeu sădit în noi, iar noi îl lăsăm să crească precum un copac al nădejdii și al iubirii pentru Dumnezeu.

Pictăm Sfintele Icoane cu credința din noi înșine. Le introducem în Bisericile noastre ca pe mărturia vieții noastre în Dumnezeu. Pentru că Icoana ne vorbește teologic despre credința noastră. Ne vorbește despre cum creștem noi în viața cu Dumnezeu și despre cum ne sfințim în mod continuu. Pentru că fiecare dintre noi suntem chemați să fim icoanele lui Dumnezeu, să fim Sfinții pe care El Și-i dorește.

Iar Sfinții au o singură iubire: pe Dumnezeu! Ei Îl iubesc pe Dumnezeu și se iubesc unii pe alții. Iar Împărăția lui Dumnezeu e Împărăția iubirii și a păcii și a bucuriei de Dumnezeu și de oameni, pentru că e singura Împărăție veșnică. La polul opus, Iadul nu este o împărăție, pentru că nu are bucurie, nu are comuniune, ci numai durere. Și durerea, chinul acesta veșnic nu înfrățește, ci separă, desparte veșnic. Iadul e singurătate pentru că e plin de neiubire. Și nu pentru că Dumnezeu nu îi iubește pe cei din Iad, ci pentru că ei nu L-au iubit și nu Îl iubesc pe El. Și cei din Iad simt iubirea Lui ca pe un chin, ca pe un chin veșnic, pentru că nu au iubirea Lui în ei înșiși.

Și, deși pare imposibil, există oameni care și-au ucis iubirea în ei înșiși. Care și-au omorât bucuria, dorința de a face bine. Care au înghețat tot mai mult în păcatele lor, pentru că nu și-au cerut iertare de la Dumnezeu pentru ele. Și pericolul acesta pândește pe fiecare în parte, pericolul înghețării interioare, dacă ne depărtăm de Dumnezeu. Pentru că, pe măsură ce ne depărtăm de El, iubirea noastră începe să înghețe. Și, în loc să se dăruie, în loc să facă bine, iubirea noastră devine una egoistă, care se închide în sine și nu mai comunică cu alții.

Însă Domnul ne cere să împlinim porunca Lui, porunca Lui cea nouă: porunca iubirii desăvârșite față de semenii noștri. Ne cere să îi iubim pe toți așa după cum îi iubește El. Adică ne cere să nu ne uităm la lipsa de respect și la nerecunoștința oamenilor vizavi de noi, ci la binele lor veșnic. Pentru că trebuie să dorim mântuirea tuturor oamenilor, așa după cum o dorește El. Trebuie să dorim binele pentru toți, binele real, binele veșnic al oamenilor. Și pentru acest bine, noi trebuie să fim prieteni reali pentru toți, adică ambasadori ai Împărăției lui Dumnezeu.

Pentru că oamenii trebuie să vadă în noi slava lui Dumnezeu, trebuie să vadă pacea și bucuria Lui, pentru ca să se îndrăgostească de El. Noi trebuie să fim icoanele cele vii care Îl indicăm pe Cel mai presus de toată descrierea. Ca, prin cei văzuți, să fie văzut Cel nevăzut, Cel mai presus de toate, dar Care ține toate în mâna Sa. Căci așa după cum Fiul, prin întruparea Sa, S-a făcut vedere a Tatălui și a Duhului Sfânt, tot la fel Sfinții se fac vederi duhovnicești ale lui Dumnezeu. Pentru că ei ni-L indică pe Dumnezeul slavei, pe Cel ce este frumusețea întregii creații.

Aud și citesc adesea cum oamenii se smintesc de păcatele noastre, ale ierarhiei Bisericii. Însă cred că păcatele noastre nu sunt adevăratul motiv al necredinței profunde a oamenilor. Pentru că, așa cum nu poți renunța la școală datorită unui profesor sau după cum nu poți renunța la spitalizare datorită unui medic, tot la fel nu poți renunța la Dumnezeu din cauza unui Ierarh sau a unui Preot. Pentru că scopul credinței e relația cu Dumnezeu și nu cu un Slujitor al Său. Preotul și Ierarhul te pun în relație cu Dumnezeu, dar ei nu Îl înlocuiesc pe Dumnezeu în viața noastră. De aceea, când cineva motivează că păcatele cuiva din Biserică l-a făcut necredincios, nu spune adevărul. Pentru că credința noastră e în Dumnezeu și nu în oameni! Oamenii ne pot îndurera, ne pot scandaliza, ne pot mâhni profund, dar la Biserică noi venim pentru Dumnezeu și nu pentru oameni. Și venim pentru ca să ne umplem de slava Lui și de adevărul Său și nu pentru ca să privim în dreapta și în stânga și să îi judecăm pe oameni. Căci și ei, ca și noi, au lipsurile lor, au păcatele lor. Și toți venim la Biserică să ne vindecăm de patimi și să învățăm voia lui Dumnezeu.

Și dacă învățăm voia Lui, înțelegem că toți păcătuim și că nu avem dreptul să îi judecăm pe confrații noștri, pe cei care sunt păcătoși ca și noi. Pentru că scopul venirii lor la Biserică e vindecarea lor interioară. Scopul venirii lor aici e pentru a trăi iertarea și bucuria lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, relația cu Dumnezeu este fundamentul real al relației cu toți oamenii! Și relația cu Dumnezeu e o relație de iubire și de încredere desăvârșită în El. Și dacă noi dăruim iubire și încredere desăvârșită oamenilor, dorindu-le mântui- rea lor, noi dăruim iubirea pe care ne-o dăruie Dumnezeu nouă. Și această iubire a lui Dumnezeu față de noi e plină de simplitate și de delicatețe, e plină de pace și de voioșie dumnezeiască, care ne umple de echilibru și de dorința de a munci în folosul oamenilor.

Pentru că oamenii care își iubesc pământul și curtea și meseria lor se îngrijesc de ele până în ultima clipă a vieții lor. Ei știu că mor, ei știu că lasă aceste lucruri altora, dar vor ca să muncească până la sfârșit. Pentru că vor să le vadă pe toate bine făcute, bine întocmite și, la rândul lor, ei să se simtă împliniți. Și te simți împlinit când muncești numai când știi că ceea ce tu faci dărui altora. Munca e o împlinire când se dăruie, când se lasă altora ca dar. Și cei care o receptează ca dar, o receptează ca bucurie, ca împlinire, pentru că le-a fost dăruită spre ajutor.

Și moștenirea lăsată cu dragoste este un ajutor real. Față de care trebuie să fim recunoscători. Moștenirea Bisericii, cea plină de cărți, trebuie tradusă iar și iar pentru fiecare generație în parte. Noi înșine trebuie să ne facem tot mai cuprinzători pentru viața și istoria Bisericii. Pentru că bucuria de Dumnezeu și de oameni e cea care ne face vii și plini de entuziasm dumnezeiesc.

Post cu pace și cu multă împlinire!

Fiți blânzi și omenoși cu toți, pentru ca să trăim cu toții în pacea lui Dumnezeu!

Vă mulțumesc pentru toate și vă doresc numai bine! Amin.


[1] Începută la 8. 06 minute, în zi de miercuri, pe 4 martie 2020. Soare și nori, 9 grade, vânt de 8 km/ h.

2 comentarii la „Predică la Duminica întâi din Postul Mare [2020]”

  1. Binecuvântați Preacucernice Părinte! Multă sănătate și Dumnezeu să vă dea spor și împlinire în tot ce faceți! Mulțumim pentru privirea duhovnicească asupra realităților noastre! Din păcate nu mai avem ritm liturgic al vieții și conștiința unui rost lăsat de Dumnezeu. Unii mai au cumințenia aceasta, dar alții au pierdut-o…

    1. Multă sănătate și inimă lină, Domnule Sofronie! Și vă mulțumesc frumos! Dumnezeu să vă bucure întotdeauna!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *