Psalmul al 17-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 69-146)

Cu preacuviosul, cuvios Te vei face,
cu nevinovatul, Îți va fi viața-n pace,
iară cu aleșii, bun Te vei alege,
cu cel îndărătnic, Te vei strâmba din lege.
Pe oamenii smeriți, care n-au mândrie
îi va mântui Domnul și le va da tărie,
iar ochii cei înălțați ai celor semeți și falnici
îi va smeri Domnul ca pe niște neharnici.
Și Tu, Doamne Sfinte, îmi trimiți lumină
de-mi luminezi viața cu rază senină
și-al meu întuneric dobândește rază
dintr-a Ta lucire ce străluminează.
Și de la primejdie scap, Dumnezeu[le] Sfinte,
cu a Ta putere, de năpăstuiri cumplite.
Și Tu mă vei trece peste ziduri-nalte,
prin căile Tale cele strecurate.
Cuvintele Tale sunt arse ca focul
și sunt curățite de sclipesc cu totul.
Și tuturor, Doamne, Tu le ești zid de biruință,
celor care au către Tine nădejde-n credință.
Însă cine poate fi Domn în afară de Tine?
Sau Dumnezeu [,aici], jos sau la înălțime?
[Ești] Dumnezeul Cel Sfânt ce mă-ncingi cu armă
și mi-ai pus calea întreagă fără asemănare.
Picioarele mele le-ai tocmit să salte
ca cerbul pe dealuri, peste măguri-nalte.
La război mi-ai dat bună învățătură,
brațe de aramă la săgetătură[1].
Și mi-ai dat ajutor, [ca] să mă sprijine
Sfânta Ta dreaptă și să mă întărească.
Dojana Ta în bun sfârșit să mă așeze
și-a Ta învățătură să mă îndrepte.
Datu-mi-ai vârtute și mi-ai lărgit pașii,
să pot călca iute, să mi-ajung pizmașii.
Și dacă-i voi ajunge, să fac din ei cârduri,
ca să-i nimicesc, să trec peste stârvuri.
Să n-aibă putere să se sprijine
și nici pe nimeni să le folosească,
și cum zac snopii înainte să-mi cadă,
[iar] puterea Ta cea sfântă, ce mi-ai dat, s-o vadă.
Că Tu, Doamne Sfinte, m-ai încins [cu] vârtute,
[iar] cu arma ce mi-ai dat-o îi prăvălesc iute.
Până i-am înfrânt și au luat-o la fugă,
[ei], cei care îmi vor răul și nu folosul.
Și i-ai nimicit de sunt de ocară,
[ei], pizmașii mei, Doamne, cât vor fi mustrați în țară.
Vor striga cu jale și [nu va fi nimeni] a-i înțelege,
[ca] să le folosească [lor], celor fărădelege.
Și nu vor căuta pe Domnul în greul lor și în silă,
ci-i voi călca-n țărână și-n praf, fără de milă.
Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate,
să se-adune troiene de vânturi suflate.
Și Tu mă vei scoate de tot din gâlceavă
și mă vei pune cap neamurilor, fără zăbavă.
Oameni și popoare, ce nu-mi sunt știute,
mie să-mi slujească și să mă asculte.
Fiilor celor străini, care mă mințiră,
făcând vicleșugul să stârnească pâră,
să li se-nvechească hainele-n căi departe
și să șchiopăteze cu călcâie sparte.
[Cel] viu, Dumnezeu[le] Sfinte, ce ești cu cel ferice[2],
mărit să fii, Doamne, că nu-i lași să-mi strice[3]!
Ci mi-ai dat vârtute și izbândă mare,
peste popoare multe mi-ai dat așezare,
m-ai scos de la pizmașii ce-mi țineau mânie,
în care se scoală, într-a lor semeție.
Mă vei înălța și Tu mă vei scoate,
de la omul fărădelege, din scârbele toate.
Și eu pentru aceasta pretutindeni în lume,
voi zice ferice sfântului Tău nume
și-Ți voi cânta, Doamne, în sfânta Ta putere,
prin neamurile toate, fără de tăcere.
Că Tu l-ai mărit pe împărat să aibă
milă și izbândă la vreme de treabă[4].
Și l-ai însemnat cu ungere sfântă[5],
[ca] să împărățească David fără de sminteală,
și a lui sămânță în veci să trăiască,
în scaun de cinste să împărățească.


[1] Când trag cu arcul.

[2] Cu cel fericit.

[3] Să-mi strice viața.

[4] La vreme de nevoie, de primejdie.

[5] Cu ulei sfânt.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *