Predică la Duminica a III-a din Postul Mare [2020]

Iubiții mei[1],

în comparație cu vederea unui film online, viața de zi cu zi n-o putem derula pe rapid. N-o putem trăi pe sărite. Ca să mai trăiești o zi trebuie să o trăiești în fapt. Și, pentru ca să mai trăiești o zi, trebuie să trăiești toate cele ale zilei. Așa că, dacă am ajuns până azi, până la jumătatea postului, și am postit cu cuviință, atunci suntem în pacea lui Dumnezeu și ne bucurăm duhovnicește. Pentru că postul ne învață să fim cuviincioși, să fim evlavioși, să ne punem încrederea cu totul în Dumnezeu și nu în puterea noastră.

Căci „Dumnezeul nostru [este] scăparea și puterea [noastră], ajutorul în necazurile care ne-au aflat pe noi foarte [βοηθὸς ἐν θλίψεσιν ταῖς εὑρούσαις ἡμᾶς σφόδρα]” [Ps. 45, 2, LXX]. Și când noi venim în Biserica Sa, venim să vedem puterea și slava Lui [Ps. 62, 3, LXX]. Venim „să ne închinăm și să cădem înaintea Lui [προσκυνήσωμεν καὶ προσπέσωμεν Αὐτῷ] și să plângem înaintea Domnului, a Celui care ne-a făcut pe noi” [Ps. 94, 6, LXX]. Să plângem pentru păcatele noastre, dar și de bucurie, pentru binefacerile lui Dumnezeu din viața noastră și pentru toată mila Lui, pe care El o revarsă în sufletul și în trupul nostru.

În Ps. 98, 5, LXX, Crucea Domnului a fost profețită ca un scăunel pentru picioarele Domnului. Ca un scăunel care odihnește picioarele Sale cele preasfinte. Căci se spune aici: „Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru [ὑψοῦτε Κύριον τὸν Θεὸν ἡμῶν] și vă închinați scăunelului picioarelor Lui [καὶ προσκυνεῖτε τῷ ὑποποδίῳ τῶν ποδῶν Αὐτοῦ], că sfânt este [ὅτι ἅγιός ἐστιν]!”. Și ca să I ne închinăm Lui, Celui care S-a răstignit pentru noi și pentru mântuirea noastră, mai întâi trebuie să Îl înălțăm în inima noastră. Să credem că El este Stăpânul și Domnul întregii creații și astfel să I ne închinăm Lui, Celui care a murit pentru păcatele noastre.

Substantivul ὑποπόδιον [ipopodion] e format din prepoziția ὑπό [ipo], care înseamnă „sub”, și din substantivul πούς [pus], care înseamnă „picior”, la forma acuzativ, adică πόδιον [podion]. Iar scăunelul de pus sub picioare sau ipopodionul este Crucea Domnului, pentru că El S-a odihnit pe ea și ne-a odihnit și pe noi. Și ne-a odihnit în iubirea Lui, în asumarea noastră totală de către El, în dorința Lui ca noi toți să ne mântuim [I Tim. 2, 4, BYZ], pentru că El dorește ca fiecare dintre noi să ne unim pentru veșnicie cu El.

Însă odihnirea Lui pe Cruce a însemnat răstignirea Lui pentru noi. El S-a odihnit în iubirea Lui față de noi, în iubirea Lui până la capăt pentru noi. Căci El „a primit să Se facă Arhiereul nostru suprem și jertfa supremă pentru noi, adică a primit să ofere trupul Său întru totul lui Dumnezeu și prin aceasta să-l învie”[2]. Pentru că numai atunci când ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, El ne umple de slava Lui, de viața Lui cea veșnică.

Și Domnul a intrat ca jertfă cu totul curată la Tatăl, ca răstignit pe Cruce pentru noi, pentru ca să ne introducă și pe noi în comuniunea cu Tatăl, ca El să devină și Tatăl nostru[3]. Pentru că jertfa Lui pe Cruce ne-a introdus în intimitatea Dumnezeului treimic, în comuniunea cu Dumnezeul Cel viu.

De aceea, aducând Crucea astăzi în mijlocul Bisericii, vestim tuturor că Jertfa Lui e împăcarea noastră cu Dumnezeu. Și că împăcarea noastră cu El e plină de odihna Lui, de odihnirea Lui cea duhovnicească, prin care noi trăim bucuriile cele sfinte ale îndumnezeirii noastre. Căci și noi, răstignindu-ne patimile noastre, simțim izvorând în noi viața Lui, puterea de viață făcătoare a Crucii Sale, care ne face înviați pentru Domnul. Și, ca niște înviați din morți, ca niște înviați prin slava Lui, noi ne bucurăm și ne veselim duhovnicește, pentru că Dumnezeul nostru ne dă binecuvântarea și viața până în veac [Ps. 132, 3, LXX], adică pentru veșnicie.

Virusul ne-a închis în casă anul acesta și acest lucru nu e o calamitate, ci o binecuvântare. Căci, pentru Dumnezeu, ar trebui să ne închidem mereu în casă, fiindcă dorul nostru pentru El ar trebui să ne liniștească. Noi ar trebui să căutăm mereu intimitatea cu El, liniștea cu Dumnezeu.

Eu sunt învățat cu recluziunea, cu izolarea voită, cu închiderea în casă și ea îmi face mult bine, pentru că scriitorul trebuie să se despartă de toate pentru a se așterne în scris. Însă, în același timp, și ascetul și isihastul și cel care se pocăiește de păcatele sale trebuie să se rupă de viața cotidiană, trebuie să se închidă continuu în casă, dacă vrea să vorbească în mod intim și plin de dulceață cu Dumnezeu. Însingurarea cu Dumnezeu e odihnirea noastră reală. Și pe ea ne-a învățat-o Însuși Domnul, Cel care Se retrăgea pentru rugăciune și pentru postire [Mt. 4, 2; 14, 23; Lc. 6, 12; 9, 28]. Care Se retrăgea în singurătate pentru rugăciune și pentru postire, pentru ca să ne învețe pe noi să ne lăsăm absorbiți cu totul de vorbirea cu Dumnezeu.

Pentru că atunci când vorbim cu El, noi ne umplem de slava Lui. Vorbim cu El, cu Cel care coboară în noi prin slava Lui și Se odihnește în noi, în rugăciunea noastră către El. Pentru că El Se odihnește în tot binele și în toată virtutea noastră, în toată slujirea pe care noi I-o aducem Lui și oamenilor. De aceea, împlinind poruncile Sale, noi ne facem patul de odihnă al Domnului. Sufletul și trupul nostru devin scăunelul pentru picioarele Lui, odihnirea Lui, dacă facem voia Lui. Fiindcă El asta dorește de la noi: ca noi să fim cu totul ai Lui, să ne dăruim cu totul Lui în fiecare secundă, pentru a fi pentru veșnicie cu El.

Urcându-Se pe Cruce, „Hristos învinge în Sine moartea”[4]. Și învingerea morții înseamnă învierea Lui cea de a treia zi. Însă El învie având trupul Său înduhovnicit, plin de lumina dumnezeirii Sale, pentru că a învins moartea în umanitatea Sa, în interiorul persoanei Sale divino-umane. Și noi ne învingem patimile și moartea și pe demoni în lăuntrul nostru, ajutați de slava Lui, și slava Lui ne sfințește din interior.

Tocmai de aceea, viața noastră bisericească este o interiorizare continuă a Crucii Lui și, în același timp, e o continuă înviere a noastră din morți. Iar când vedem Crucea Lui, noi o sărutăm cu dragoste și nu cu repulsie, pentru că sorbim din ea viața Lui, puterea Lui de a lupta cu moartea din noi înșine. Pentru că Domnul ne întărește continuu în fața ispitelor și a bolilor și a necazurilor noastre, vrând să suferim toate în credința în El și spre înduhovnicirea noastră. Fapt pentru care, orice greutate a vieții noastre e o binecuvântare pentru noi, pentru că e o călire a noastră și o curățire a noastră ca aurul în topitoare.

Într-o rugăciune la vreme de neputință, așa ne rugăm Domnului: „Stăpâne Atotțiitorule, Doctorul sufletelor și al trupurilor, Care smerești și înalți, Care pedepsești și iarăși tămăduiești, cercetează[-ne] cu mila Ta”[5] pe noi, robii Tăi! Pentru că boala aceasta este pentru păcatele noastre. E o pedeapsă pentru păcate, care, prin pocăință, devine o binecuvântare dumnezeiască. Orice boală e o cruce, care, suportată cu pocăință, devine o înviere și o bucurie imensă. Iar noi, cei care călătorim spre Învierea Lui cea de a treia zi, trebuie să călătorim ca oameni ai pocăinței, ca unii care ne asumăm consecințele pentru imensele noastre păcate.

Căci multe și mari pedepse merităm de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. Iar pe cele pe care le primim de la El, ca pe mustrări pedagogice, trebuie să le transformăm în ridicări ale noastre din moarte. Căci Domnul nu dorește ca noi să bolim trupește și duhovnicește, ci dorește să fim vii și veseli întru El.

De aceea, iubiții mei, să folosim timpul în favoarea noastră! Să facem din el pocăință, mărturisire sinceră în fața Domnului, ca El să ierte păcatele noastre. Căci El a asumat pe Cruce toate păcatele și căderile noastre și, ca singurul Care a făcut asta, poate să ne ierte pentru ele, dacă ne pocăim pentru ele.

Să Îi cerem Lui iertare pentru toate! Să cădem înaintea Lui cu durere pentru toate! Pentru că iertarea Lui e lină și ne umple inima de multă veselie sfântă. Căci El „a pus piciorul peste apusuri” [Ps. 67, 5, LXX], peste apusurile noastre, peste apusurile vieților noastre, și vrea să fim cu El în Împărăția Sa cea veșnică. Amin!

[1] Începută la 7. 53, zi de marți, 17 martie 2020. Soare, minus un grad, vânt de 2 km/ h.

[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 139.

[3] Idem, p. 142. [4] Idem, p. 148.

[5] Molitfelnicul mic, Ed. IBMO, București, 2019, p. 297.