Rămâne să ne vedem. Poemul 88
Macarena a fost blondă,
chiar și atunci când,
în comă fiind,
el a mângâiat-o libidinos
în fiecare zi.
În pușcăria americană,
ea a fost tot blondă,
pentru că oranjul
e noul negru patinat.
Și, până la capăt,
s-au găsit portițe
de evadare
înspre adevăr.
Dacă terminatorul
privea spre un viitor
al haosului, un mic virus
s-a arătat mai robust
decât o planetă întreagă
care face pe ea de frică,
neînvățând nimic
din marea istorie
a răbdării.
Botnița neestetică
mă lovește vizual
de fiecare dată
când n-o suport.
Onlineul și-a luat revanșa:
oamenii au învățat
cu viața lor
că apropierea nu are depărtări,
chiar dacă ne despart
distanțe apreciabile.
Cine și-a făcut stocuri
de alimente trăiește
cu frica morții.
Am consumat tot Potirul,
după ce toți s-au împărtășit,
netemându-mă de
starea de alertă maximă.
Noi, când postim,
trăim în pacea lui Dumnezeu
care copleșește orice minte.
Caișii înfloresc fără să ne întrebe,
magnoliile ni se arată deodată
ca niște mirese,
bombii, mai înainte de țuică,
sunt un miros primăvăratic.
Nu îmi plăcea Sorescu
pentru că îl iubeam pe Nichita.
Îl găseam că disprețuiește cuvintele,
pe când Nichita le iubea pe toate,
împreună.
Acum, mai nuanțat,
îmi dau seama că poeții
își au rolul lor și adevărurile lor,
pe ei trebuind să îi citim la un loc.
Mai mult, pe toți oamenii
trebuie să îi iubim cu aceeași inimă,
pe care Dumnezeu a lărgit-o de nedescris.
Pentru că literatura
este modul nostru
de-a mărturisi
adevărurile în care credem.