Isaias, cap. 50, cf. LXX

1. Așa zice Domnul: „Care [este] cartea de despărțire [τὸ βιβλίον τοῦ ἀποστασίου][1] a maicii voastre, [cu] care am lăsat-o să plece pe ea? Sau [cu] ce [sunt] dator[, de] m-am vândut pentru voi? Iată, [cu] păcatele voastre v-ați vândut [pe voi] și cu [pentru] fărădelegile voastre am lăsat-o să plece pe maica voastră!

2. Că[ci] ce? Am venit și nu era om? Am chemat și nu era cel care ascultă? [Oare] nu [este] tare mâna Mea să izbăvească? Sau nu [sunt] tare să eliberez? Iată, [cu] amenințarea Mea voi pustii marea și voi pune râurile [ca locurile] cele pustii! Și vor fi uscați [se vor usca] peștii lor, de la cea nefiind apă [ἀπὸ τοῦ μὴ εἶναι ὕδωρ] [de la aceea că nu va fi apă], și [ei] vor muri în[tru] sete.

3. Și voi îmbrăca cerul [cu] întuneric [καὶ ἐνδύσω τὸν οὐρανὸν σκότος] și voi pune ca pânza de sac mantia lui [καὶ θήσω ὡς σάκκον τὸ περιβόλαιον αὐτοῦ]”.

4. „Domnul Îmi dă Mie limba învățăturii [ca] să cunosc când, în [ce] vreme, trebuie să zic cuvântul. De dimineață Mi-a pus Mie, Mi-a adăugat Mie ureche a auzi.

5. Și învățătura Domnului Îmi deschide Mie urechile, iar Eu nu [sunt] neascultător și nici [nu] Mă împotrivesc.

6. Spatele Meu l-am dat spre bice [τὸν νῶτόν Μου δέδωκα εἰς μάστιγας] și obrajii Mei spre palme [τὰς δὲ σιαγόνας μου εἰς ῥαπίσματα], iar fața Mea nu am întors-o de la rușinea scuipărilor [τὸ δὲ πρόσωπόν μου οὐκ ἀπέστρεψα ἀπὸ αἰσχύνης ἐμπτυσμάτων].

7. Și Domnul ajutorul Meu Mi-a fost și pentru aceasta nu M-am făcut de rușine, ci am pus fața Mea ca piatra cea tare și am cunoscut că nu am să fiu rușinat,

8. că[ci] se apropie Cel care M-a îndreptat pe Mine. Cine [este] cel care [se] judecă Mie [cu Mine]? Împreună să Mi se împotrivească Mie! Și cine [este] cel care [se] judecă Mie [cu Mine]? Să se apropie Mie [de Mine]!

9. Iată, Domnul Îmi ajută Mie! [Atunci] cine Îmi va face rău Mie? Iată [ἰδοὺ], voi toți ca veșmântul veți fi învechiți [πάντες ὑμεῖς ὡς ἱμάτιον παλαιωθήσεσθε] [vă veți învechi] și ca molia vă va mânca pe voi [καὶ ὡς σὴς καταφάγεται ὑμᾶς]!

10. Cine în[tre] voi [este] cel care se teme de Domnul? Să audă glasul Fiului Său! Cei care merg [celor care merg] în[tru] întuneric[, El] nu le este lor Lumina. Nădăjduiți în[tru] numele Domnului și rezemați-vă de Dumnezeu!

11. Iată, voi toți [în] foc ardeți și întăriți văpaia [lui]! Mergeți [întru] lumina focului vostru și [în] văpaia pe care ați aprins-o! Pentru Mine s-a[u] făcut vouă [toate] acestea [și] în[tru] durere veți fi adormiți [veți adormi].


[1] Actul care să ateste divorțul.

Primul poem din vol. Te iubesc nu se termină

Da, așa să faci, prietene bun,
prietene al inimii mele!
„Boului treierând [Βοῦν ἀλοῶντα]”
inimile oamenilor
„nu îi vei pune botniță [οὐ φιμώσεις]”
[I Tim. 5, 18, BYZ] niciodată,
absolut niciodată, ci,
dimpotrivă, îl vei lăsa
să semene și să secere
cu meticulozitate,
cu răbdare multă
în ogorul Domnului.
Pentru că el va munci
de dimineața și până seara
și până noaptea și până va fi.
Va munci și se va sfinți
prin munca lui,
pentru că toate ale sale
vor spori.
Căci „vrednic [ἄξιος] [este]
lucrătorul de plata sa
[ὁ ἐργάτης τοῦ μισθοῦ αὐτοῦ]” [Ibidem],
de plata lui de la Domnul.
Căci mult prea vrednic este el
în ochii celor care îi văd inima,
care văd cât de adâncă e inima lui.
Ogorul Domnului este înăuntru.
Și, până acolo,
se ajunge cu cuvântul
care ară
și seamănă și udă și face
să crească iubirea lui Dumnezeu.
Nu pune botniță
cuvintelor lui Dumnezeu,
prietene!
Lasă-le tuturor de mâncare,
pentru că lumea e flămândă foarte!
Dă-le să bea din belșug
din înțelesurile mistice
ale Scripturii!
Du-i la Dumnezeieștii Părinți
ai Bisericii
ca să vadă abis de claritate!
Pentru că inima e tronul Împăratului,
e odihna Celui care stă pe Heruvimi.
Și acolo, înăuntru, cel care zidește,
zidește spre viață veșnică.
Și Împăratul vine acolo
unde se zidește duhovnicește,
unde inima e vie
și tresare
și e atentă la orice
înțelegere dumnezeiască.
Nu, nu pune botniță
frumuseții lui Dumnezeu!
Nu te atinge, necuratule,
de cele de taină ale lui Dumnezeu,
pentru că nu vei scăpa nears!
Căci El, Domnul Atotțiitorul
[Κύριος Παντοκράτωρ],
este deasupra ta [Naum 2, 14, LXX],
„și pe leii tăi îi va mânca
sabia [καὶ τοὺς λέοντάς
σου καταφάγεται
ῥομφαία]” [Ibidem].

Rev. Ortodoxia, nr. 3, 2019

Rev. Ortodoxia, seria a II-a, anul XI, nr. III, iulie-septembrie, 2019, București, 248 p.

*

Pr. Acad. Prof. Dumitru Stăniloae, De ce suntem ortodocși?, p. 16-30.

„Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înțelegerea rațională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenței, proprie popoarelor din Răsăritul Europei”, p. 17.

„Noi avem echilibrul delicateții”, p. 17. Se referea la poporul român ortodox.

„cultura Occidentului excelează printr-un individualism nesfârșit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform”, p. 20.

„Omul bun zâmbește luminos în bucuria comuniunii”, p. 30.

*

Pr. George V. Palade, O veche carte de cult a Bisericii: Zlataust evidențiată în două manuscrise ale Mitropolitului Anastasie Crimca, p. 131-162.

„manuscrisele Zlataust sunt un conglomerat de scrieri patristice exegetice, omiletice și catehetice”, p. 137. Corelativul lui Zlataust este Sbornic, p. 137, Mărgăritare, p. 139, și Bogoslov, p. 160.

Mănăstirea Dragomirna are hramul Pogorârea Sfântului Duh, p. 144.

*

Drd. Marius Căldăraru, Dualismul rom și aspectele acestuia. O abordare misionară, p. 164-190.

„Căldărarii din România cred că moartea și tot ce se află în atingere cu aceasta este maxrime [lucru spurcat], că omul care nu face dovada faptului că s-a spălat pe mâini, imediat după ce a fost la toaletă, este murdar, că cei care văd zonele intime ale femeilor bătrâne sunt atinși de bibaxt (ghinion), că tot ceea ce intră în atingere cu părțile dorsale ale femeilor devine impur, că oala cu mâncare peste care a trecut o femeie este de aruncat”, p. 165. Iar femeile rome își ridică fustele și își arată zonele intime pentru ca să aducă „ghinion” celor care le văd, p. 165, n. 2.

Romii l-au reprezentat pe beng, pe drac, sub forma unei zamba, unei broaște, p. 170.

Expresiile triviale ale romilor, ca cele de genul „să-ți mănânc…”, sunt forme de exprimare a respectului, a mulțumirii sau a aprecierii pentru cineva anume, p. 177.

Atingerea capului unui rom este considerată de acesta ca o ofensă și ca „o spurcare” a lui, p. 177.

Te del o Del tuqe sastimos thay but zor! = Să-ți dea Dumnezeu sănătate și multă putere!

Romii nu cunosc obiceiul colivei și aprind focul în timp ce au mortul în curte, p. 181.

Vin ca să împartă haine pentru cel adormit la un an de la Înmormântare, p. 184.

Solax = jurământ, p. 185, n. 89.

Căldărarii găuresc sicriul pentru „a permite sufletului să părăsească groapa și să se înalțe spre cer, spre Rai”, p. 185.

Penticostalul Cornel Stan[1] e considerat „apostolul romilor români”, p. 187.


[1] Cum predica acesta: https://www.youtube.com/watch?v=Qf6JLBTxRVQ.  A trăit între 1959–2006, cf. https://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:IXwCs8kXT0cJ:https://edituracasacartii.files.wordpress.com/2012/08/377.pdf+&cd=20&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&client=firefox-b-d.

Psalmul al 28-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Aduceți prinoase și veniți la Domnul,
lui Dumnezeu aduceți, câți sunteți fii, și cu tot omul!
Aduceți-I, cu miei grași, Domnului și slavă,
aduceți-I cu cinste, nu faceți zăbavă!
Să faceți cum se cade sfântului Său nume,
Dumnezeului nostru, domni[lor] din lume!
Să vă închinați Domnului, în curtea cea sfântă,
cu inimă curată, cu gând fără dorință-urâtă!
Glasul Domnului toarnă cu piatră-n puhoaie
și tună în ape multe cu fulgere-n ploaie.
Glasul Domnului face furtună pe mare,
de-o umflă cu undă și cu val ce sare.
Glasul Domnului iese cu multă vârtute,
de potolește marea și vântul cel iute.
Glasul Domnului iese cu frumusețe multă
și cedrii îi dărâmă și din loc îi mută.
Cedrii Libanului Domnul îi detună,
de-i frânge cu tulpină, cu crengi împreună.
Ca [pe] vițelul tămâii mărunt îi zdrumică,
de-i îngrozește pe toți Domnul, să-i învețe frică.
Ca fii[i] de inorogi, cu cornul în frunte,
așa va da Cel iubit războiul de iute.
Glasul Domnului taie văpaia de pară
când Își scapără focul de se-aude-n țară.
Glasul Domnului umple pustia de frică,
de se-ngrozește fiara și care-i mai mică.
Cerbii lasă pădurea, dumbrăvi dărâmate,
de fug la munții cei goi și la dealuri-nalte.
Iar cel ce știe a se ruga, din lume tot omul,
năzuiască să scape în casă la Domnul.
Că[ci] Domnul stă-n scaun când varsă potopul,
când face lumii groază și frică cu focul.
Stă Domnul în scaun de împărățește,
și adunarea Sa cea sfântă Domnul o-ntărește
cu binecuvântare spre viață cu pace.
Ceea ce i-a jurat Domnul deplin îi va face.

Isaias, cap. 49, 16-26, cf. LXX

16. „Iată [ἰδοὺ], cu mâinile Mele am zugrăvit zidurile tale [ἐπὶ τῶν χειρῶν Μου ἐζωγράφησά σου τὰ τείχη] și înaintea Mea ești pururea [καὶ ἐνώπιόν Μου εἶ διὰ παντός]!

17. Și curând vei fi zidit de care ai fost dărâmat, iar cei care te-au pustiit pe tine vor ieși de la tine.

18. Ridică împrejur ochii tăi și vezi-i pe toți! Iată, au fost adunați [s-au adunat] și au venit către tine! Eu trăiesc”, zice Domnul, „că[ci] pe ei, pe toți, îi vei îmbrăca și îi vei pune pe ei împrejur ca [pe] podoaba miresei.

19. Că[ci] cele pustiite ale tale și cele stricate și cele căzute acum va fi împiedicat [vor fi împiedicate] de către cei care locuiesc [acolo] și vor fi depărtați de la tine cei care te înghit pe tine.

20. Căci fiii tăi, pe care i-ai pierdut, vor zice în[tru] urechile tale: «Strâmt îmi [este] mie locul. Fă-mi mie loc ca să locuiesc!».

21. Și vei zice în[tru] inima ta: «Cine mi i-a născut mie pe aceștia? Iar eu [sunt] cea fără de copii și văduvă. Iar pe aceștia cine mi i-a hrănit? Și eu am rămas singură, dar aceștia ai mei unde erau?»”.

22. Așa zice Domnul: „Iată, ridic întru neamuri mâna Mea și întru insule voi ridica semnul [σύσσημόν] Meu[1]! Și îi vor aduce pe fiii tăi în[tru] sân, iar pe fiicele tale pe umeri le vor ridica.

23. Și împărații vor fi îngrijitorii tăi, iar cele care stăpânesc [vor fi] doicile tale. Peste fața pământului ți se vor închina ție și țărâna picioarelor tale vor linge [καὶ τὸν χοῦν τῶν ποδῶν σου λείξουσιν]. Și vei cunoaște că Eu [sunt] Domnul și [că tu] nu vei fi rușinat.

24. Nu [cumva] va lua cineva prăzi de la uriaș? Iar dacă are să robească cineva pe nedrept, [oare] va fi mântuit?”.

25. Așa zice Domnul: „Dacă cineva are să robească un uriaș, [atunci] va lua prăzi[2]. Și, luând de la [cel care] poate, va fi mântuit [se va mântui]. Iar Eu judecata ta o voi judeca și Eu pe fiii tăi îi voi izbăvi.

26. Și, cei care te-au necăjit pe tine, își vor mânca trupurile lor, iar, ca vinul cel nou, își vor bea sângele lor și vor fi îmbătați [se vor îmbăta]. Și va înțelege tot trupul că Eu [sunt] Domnul, Cel care te-am izbăvit pe tine și Cel care ia partea tăriei lui Iacov[3]”.


[1] Crucea Mea.

[2] Profeție despre învingerea lui Satanas de către Domnul. Căci El S-a pogorât la Iad și a jefuit Iadul.

[3] Cel care îl ajută pe Iacov.

Predică la Duminica a II-a după Paști [2020]

Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Și Hristos Domnul, Cel răstignit și înviat, Cel plin de lumină dumnezeiască, pe Care noi Îl mărturisim de fiecare dată când vestim învierea Lui, intră duhovnicește în camera Ucenicilor Săi, care era încuiată de frica iudeilor, și stă în mijlocul lor [In. 20, 19, BYZ]. El nu intră în casă pe ușă, ci apare deodată în mijlocul lor, ca Unul care era iubirea și așteptarea cea vie a lor! El vine la ei din slava Lui și fiind plin de slava Lui, vine la Ucenicii Săi cei cuprinși de frică, și le spune: „Pace vouă [Εἰρήνη ὑμῖν]!” [Ibidem].

Și, deodată cu cuvântul Său, El le dă pacea Lui, pacea Lui cea veșnică, care îi odihnește duhovnicește și îi bucură în mod negrăit. Pentru că numai în venirea Lui la noi, în coborârea Sa cea prea iubitoare la noi, El ne umple de pace și de bucurie și de veselie dumnezeiască.

Hristos Cel înviat nu stă la distanță de Ucenicii Săi, deși li se arată doar din când în când, ci Se apropie de ei și le vorbește, pentru ca să îi încredințeze că El este viu. Vine și le arată mâinile și coasta Sa [In. 20, 20, BYZ], adică semnele cuielor și rana suliței. Le arată rănile Sale în trupul Său cel îndumnezeit. Și când le văd pe acestea în trupul Lui, „atunci s-au bucurat Ucenicii [ἐχάρησαν οὖν οἱ Μαθηταὶ], văzându-L pe Domnul [ἰδόντες τὸν Κύριον]” [Ibidem]. Căci Domnul e Cel ce Și-a asumat Crucea pentru noi, cu toate ale ei, și Care a înviat ca un biruitor, arătându-ne semnele mântuirii noastre în trupul Său cel plin de slavă. Iar Ucenicii Săi sunt martorii Patimilor și ai Învierii Sale, adică cei care L-au văzut pe El înviat și care s-au încredințat de faptul că Hristos Cel înviat este Hristos Cel răstignit. Pentru că Hristos Cel înviat poartă semnele chinurilor Sale în trupul Său pentru toți vecii.

Așa stând lucrurile este inexplicabilă inapetența duhovnicească a unora pentru Învierea Domnului. Se opresc la Cruce, vor numai Moartea Lui pentru noi, adică biruirea morții în trupul Său și a tuturor patimilor și a demonilor, dar nu iubesc și transfigurarea Lui pentru noi, care s-a săvârșit prin Învierea Lui cea de a treia zi. Rămân la suferința atroce a Crucii, dar nu Îl acceptă pe Cel ce a biruit-o desăvârșit în trupul Său, umplându-l desăvârșit de slava dumnezeirii Sale, pentru ca să ne facă și pe noi duhovnicești, plini de slava Lui.

Pentru că acum, la Învierea Lui, S-a săvârșit în mod deplin taina în care au fost introduși Ucenicii pe Tabor. Căci atunci, în extaz, cei 3 Ucenici au văzut cum a țâșnit slava dumnezeirii Sale prin trupul Său, confirmându-le astfel că El este Dumnezeu și om. Dar au văzut-o pentru scurt timp, trupul Său rămânând același după transfigurarea Sa pe munte. Pe când acum, la Învierea Lui cea de a treia zi, Domnul li Se arată lor cu trupul Său cel cu totul transfigurat, cu totul plin de slavă, venind la ei din slava Lui cea veșnică, pentru ca să le arate că El nu Se derobează niciodată de trupul Său. Vine și le spune că astfel trebuie să fie și Ucenicii Lui: plini de slava Sa, plini de sfințenia Lui cea veșnică.

Însă Hristos Cel Înviat, Domnul lor, nu le dă pacea Lui numai pentru ei, ci pentru toți cei care vor crede în El, pentru toată Biserica Lui. Tocmai de aceea, El îi trimite pe ei în lume [In. 20, 21], îi trimite ca pe Apostoli ai Săi, și le dă lor harul Duhului Sfânt [In. 20, 22]. Căci atunci când El le-a spus: „Luați Duh Sfânt [Λάβετε Πνεῦμα Ἅγιον]!” [In. 20, 22, BYZ], atunci le-a dat harul Duhului Sfânt, adică harul Dumnezeului nostru treimic, care coboară de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt. Și le-a dat harul sau slava Lui deodată, la toți, pentru ca ei să înțeleagă faptul că, deși harul se dă fiecăruia, el se păstrează în comuniunea Bisericii. Pentru că toți cei ai Preoției trebuie să aibă un singur scop: slujirea lui Dumnezeu în Biserica slavei Sale.

Așadar, Taina Dumnezeieștii Preoții este Taina pe care Domnul a dat-o Bisericii Sale în ziua învierii Sale din morți. Căci El a suflat asupra lor, asupra Apostolilor Săi, și le-a zis: „Luați Duh Sfânt! Cărora aveți să le iertați păcatele, le sunt iertate lor, [și] cărora aveți să le țineți, le-au fost ținute” [In. 20, 22-23, BYZ]. Pentru că ei, Apostolii, sunt trimiși de Domnul în lume ca să boteze și să ierte păcatele oamenilor și să îi introducă pe oameni în comuniunea mistică cu Sine. Ei sunt trimiși să răspândească Biserica Lui pretutindeni și să îi conducă pe oamenii credincioși la unirea cu Sine. Și, prin ei, toți cei hirotoniți canonic în Biserică, din toate veacurile, au primit harisma Preoției, pentru ca să slujească prin ea la mântuirea întregii lumi.

Însă Sfântul Tomas n-a fost de față atunci când Domnul i-a încredințat pe Ucenicii Săi de învierea Sa [In. 20, 24]! De aceea, el a vrut să se încredințeze, ca și ei, de învierea Lui [In. 20, 25]. Și, după 8 zile, adică în a doua duminică după Paști, Domnul a venit la fel ca mai înainte [In. 20, 26], dar pentru a-l încredința pe Sfântul Tomas. Căci El i-a cerut să-I pipăie rănile Sale, pentru ca el să fie un om credincios [In. 20, 27]. Pentru ca el să se încredințeze de faptul că Domnul este viu, El, Cel care a murit pe Cruce pentru noi.

Iar Sfântul Tomas a crezut în Domnul Cel înviat după ce a văzut mâinile și coasta Sa[2], așa după cum au crezut și ceilalți Sfinți Apostoli! Și când a văzut și a crezut, el a mărturisit imediat că Iisus Cel înviat este „Domnul meu și Dumnezeul meu [Ὁ Κύριός μου καὶ ὁ Θεός μου]” [In. 20, 28, BYZ]. Că El este om, dar și Dumnezeu, că El este Dumnezeu, dar și om. Pentru că, la vedere, era om, dar umanitatea Lui era plină de slava dumnezeirii Sale.

Și când Sfântul Tomas crede, dar în urma unor dovezi palpabile, Domnul spune: „Că M-ai văzut pe Mine, ai crezut; fericiți [sunt însă] cei care nu au văzut și au crezut [μακάριοι οἱ μὴ ἰδόντες καὶ πιστεύσαντες]” [In. 20, 29, BYZ]. Pentru că „credința [este] din auzire [ἡ πίστις ἐξ ἀκοῆς], iar auzirea [este] prin cuvântul lui Dumnezeu [ἡ δὲ ἀκοὴ διὰ ῥήματος Θεοῦ]” [Rom. 10, 17, BYZ].

Și ca să auzi cuvintele lui Dumnezeu trebuie să le auzi în Biserica Sa și să le citești în cărțile Bisericii Sale. Și auzim cu adevărat cuvintele Lui numai când le simțim duhovnicește pe acestea, când simțim că ele ni se adresează nouă. Pentru că le auzim cu adevărat numai când credem în cuvintele Lui și când le împlinim pe ele în viața noastră.

Și când credem în cuvintele Lui, atunci înțelegem că cuvintele Lui sunt adevărul [In. 17, 17]. Că tot ceea ce ne spune Dumnezeu e adevărat și că acestea toate reprezintă viața noastră cea adevărată, viața noastră cea duhovnicească. Pentru că toate lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a revelat sunt spre mântuirea noastră, sunt spre umplerea noastră de curăție și de sfințenie.

Și Dumnezeu fericește credința noastră, fericește încrederea noastră în cuvintele Lui, în cuvintele Lui păstrate de către Biserica Sa, pentru că viața cu El e singura cu adevărat fericită. Pentru că doar omul care își sfințește viața împreună cu Dumnezeu e cu adevărat fericit, și aici și pentru veșnicie, pentru că se umple de slava lui Dumnezeu, care ne îndumnezeiește pe toți cei credincioși.

Așadar, iubiții mei, nu trebuie să așteptăm minuni sau pedepse dumnezeiești ca să credem în Dumnezeu și să Îi slujim Lui, ci trebuie să ne deschidem inima continuu spre propovăduirea Bisericii lui Dumnezeu, spre viața ei cea dumnezeiască! Pentru că învățătura Bisericii e aceea pe care noi trebuie să o aflăm și nu păcatele unuia sau altuia din Biserică.

Dumnezeu dorește ca noi să cunoaștem Scriptura, cărțile Sfinților, cărțile de cult, întreaga Tradiție și istorie a Bisericii Sale. Pentru că El a fost Acela care a revelat tot adevărul în Tradiția Bisericii și i-a condus pe oameni la mântuire. Dumnezeu dorește să ne umplem de adevărurile Sale, de modul în care au trăit Sfinții Lui și să le urmăm pilda vieții lor din interior.

De aceea, teologia Bisericii e mereu relevantă, e mereu neapărată pentru orice om credincios, pentru că ea este viața noastră reală, modul nostru de a gândi, de a iubi, de a acționa creștinește. Raportarea unui credincios la revelația dumnezeiască e interioară și e totală, pentru că revelația e sursa vieții sale trupești și duhovnicești.

Însă, când bagatelizezi revelația dumnezeiască, când o minimalizezi, când o negi vehement într-un punct al ei, din postura de credincios și, cu atât mai mult, din aceea de teolog al Bisericii, e semn de necredință și de înfumurare, de multă decădere interioară. Pentru că omul credincios trebuie să fie un om al adevărului și al evlaviei. Teologul, care este un om al credinței prin excelență, cu atât mai mult trebuie să fie un om evlavios, un om sfânt, pentru că el dă glas voii lui Dumnezeu într-un mod științific, profesionist, pe baza surselor Tradiției.

De aceea, eu sunt consternat de fiecare dată când neștiința sau ideologia sau perversitatea sau interesele meschine vorbesc prin gura teologilor în defavoarea adevărului lui Dumnezeu. Sunt mâhnit profund când este negată sistematic istoria Bisericii, când sursele Tradiției sunt falsificate, când Sfinților lui Dumnezeu li se găsesc noduri în papură imaginare în loc să fie slăviți cu toată inima de către teologi.

Apologia și criticismul au fost două metode de apărare ale credinței la care au apelat Sfinții Bisericii, apologia împotriva persecutorilor și criticismul împotriva ereticilor, iar acum ele au început „să funcționeze” împotriva Sfinților. Pentru că tot mai mulți „teologi” fac astăzi apologia ereticilor și îi critică pe Sfinți. Există demersuri „teologice” de „spălare” a ereticilor în paralel cu demersuri de subminare a autorității Sfinților în Biserică. La care își aduc contribuția nefastă și teologi ortodocși români, dar și de pretutindeni din lume. Și aceasta se petrece, în mod evident, pentru că primează altceva în viața lor și nu dreapta credință a Bisericii.

Însă credința Bisericii e fundamentul mântuirii și al sfințirii noastre. Cine dorește să fie cu Dumnezeu pentru totdeauna nu se joacă cu credința, ci, dimpotrivă, o apără și o trăiește în viața lui cu evlavie și cu bucurie dumnezeiască. Pentru că credința Bisericii e sănătatea noastră reală, e aerul pe care îl respirăm continuu și fără de care nu putem trăi.

De aceea, iubiții mei, duminica de azi ne învață să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne convingă că este viu și că El este tot ceea ce ne dorim noi cu adevărat! Dumnezeul nostru dorește să ne umple de preaplinul vieții Sale celei dumnezeiești și să ne poarte cu Sine pentru veșnicie, pentru ca să ne arate „pe cele slăvite” [Is, 48, 9, LXX] ale Sale. Pentru că minuni fără de număr vrea să ne arate pentru toți vecii în unirea cea de taină cu El.

Hristos Domnul să ne umple pe noi cu slava Sa cea veșnică, pentru ca să Îl slăvim în veci pe El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt!

Domnul și Mântuitorul vieții noastre să ne izbăvească pe noi mereu din cursele demonilor și să ne ridice la viața cu Sine, care e viața cea veșnică cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh Dumnezeu!

Judecătorul și Stăpânul nostru să ne ierte pe noi pururea și să ne unească cu Sine, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru ca slava Preadumnezeieștii Treimi să împărățească în noi pentru veșnicie, făcându-ne pe noi lumini raționale ale Sale întru Împărăția Sa cea veșnică! Amin.


[1] Începută la 8. 32, în Miercurea Luminată, pe 22 aprilie 2020. Zi cu soare, 8 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Πεισθεὶς δὲ καὶ ὁ Θωμᾶς, τῇ ὁράσει τῶν χειρῶν καὶ τῆς πλευρᾶς Σου, cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html.

Isaias, cap. 49, 1-15, cf. LXX

1. Ascultați-mă, insule[lor], și luați aminte, neamuri[lor]! „Prin vremea cea multă va sta”, zice Domnul. „Din pântecele maicii Mele a chemat numele Meu

2. și a pus gura Mea ca sabia cea ascuțită și sub umbra mâinii Sale M-a ascuns pe Mine. M-a pus pe Mine ca [pe] săgeata cea aleasă și în tolba Sa M-a ascuns pe Mine.

3. Și Mi-a zis Mie: «Robul Meu ești Tu, Israil[e], și în[tru] Tine voi fi slăvit [Mă voi slăvi]».

4. Și Eu am zis: «În deșert M-am ostenit și întru zadar și întru nimic Mi-am dat tăria Mea. Pentru aceasta judecata Mea [este] lângă Domnul și durerea Mea [este] înaintea Dumnezeului Meu».

5. Și acum așa zice Domnul, Cel care M-a zidit pe Mine din pântece [ca] robul Său, [ca] să-l adune pe Iacov și pe Israil către El – voi fi adunat [Mă voi aduna] și voi fi slăvit [Mă voi slăvi] înaintea Domnului și Dumnezeul Meu Îmi va fi tăria Mea –

6. și Mi-a zis Mie: «Mare Îți este Ție să Te numești pe Tine Fiul Meu [μέγα Σοί ἐστιν τοῦ κληθῆναί Σε Παῖδά Μου], [ca] să stea semințiile lui Iacov și risipirea lui Israil să se întoarcă. Iată [ἰδοὺ], Te-am pus pe Tine întru făgăduința neamului [τέθεικά Σε εἰς διαθήκην γένους], întru lumina neamurilor [εἰς φῶς ἐθνῶν], [ca] a fi [să fii] pe Tine [Tu] întru mântuire până la marginea pământului [τοῦ εἶναί Σε εἰς σωτηρίαν ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]».

7. Așa zice Domnul, Cel care te-a izbăvit pe tine, Dumnezeul lui Israil: «Sfințiți pe cel care defaimă sufletul Său, pe Cel care este urât de către neamuri, robi [și] stăpânitori! Împărații Îl vor vedea pe El și se vor ridica stăpânitorii și I se vor închina Lui pentru Domnul, că[ci] credincios este Sfântul lui Israil și [Eu] Te-am ales pe Tine».

8. Așa zice Domnul: «[La] vreme potrivită Te-am ascultat pe Tine și în ziua mântuirii Ți-am ajutat Ție. Și Te-am dat pe Tine întru făgăduința neamurilor, [ca] să așezi pământul și să moștenești moștenirea pustiului,

9. zicând celor din legături: <Ieșiți!> și celor din întuneric: <Să se descopere>. Și în toate căile lor vor fi păscuți și în toate cărările [va fi] pășunea lor.

10. Nu vor flămânzi, nici [nu] vor înseta, nici [nu-i] va lovi pe ei căldura și nici soarele, ci Cel care îi miluiește pe ei îi va mângâia [ὁ ἐλεῶν αὐτοὺς παρακαλέσει] și prin izvoare de apă îi va duce pe ei [καὶ διὰ πηγῶν ὑδάτων ἄξει αὐτούς].

11. Și voi pune tot muntele întru cale și toată cărarea întru hrana lor.

12. Iată, aceștia de departe vin! [Iar] aceștia de la miazănoapte și aceștia de la mare, iar alții din pământul persilor/ perșilor.

13. Veseliți-vă, ceruri[lor], și să se bucure pământul, să strige munții veselie și dealurile dreptate! Că[ci] Dumnezeu l-a miluit pe poporul Său și pe cei smeriți ai poporului Său i-a mângâiat»”.

14. Iar Sionul a zis: „M-a părăsit pe mine Domnul și Domnul m-a uitat pe mine”.

15. „Nu [cumva] va uita femeia pe pruncul său? [Sau] nu are să le miluiască pe odraslele pântecelui său? Dar, și dacă are să le uite femeia pe acestea, însă Eu nu te voi uita pe tine”, a zis Domnul.