Iubiții mei[1],
Hristos a înviat!
Și Hristos Domnul, Cel răstignit și înviat, Cel plin de lumină dumnezeiască, pe Care noi Îl mărturisim de fiecare dată când vestim învierea Lui, intră duhovnicește în camera Ucenicilor Săi, care era încuiată de frica iudeilor, și stă în mijlocul lor [In. 20, 19, BYZ]. El nu intră în casă pe ușă, ci apare deodată în mijlocul lor, ca Unul care era iubirea și așteptarea cea vie a lor! El vine la ei din slava Lui și fiind plin de slava Lui, vine la Ucenicii Săi cei cuprinși de frică, și le spune: „Pace vouă [Εἰρήνη ὑμῖν]!” [Ibidem].
Și, deodată cu cuvântul Său, El le dă pacea Lui, pacea Lui cea veșnică, care îi odihnește duhovnicește și îi bucură în mod negrăit. Pentru că numai în venirea Lui la noi, în coborârea Sa cea prea iubitoare la noi, El ne umple de pace și de bucurie și de veselie dumnezeiască.
Hristos Cel înviat nu stă la distanță de Ucenicii Săi, deși li se arată doar din când în când, ci Se apropie de ei și le vorbește, pentru ca să îi încredințeze că El este viu. Vine și le arată mâinile și coasta Sa [In. 20, 20, BYZ], adică semnele cuielor și rana suliței. Le arată rănile Sale în trupul Său cel îndumnezeit. Și când le văd pe acestea în trupul Lui, „atunci s-au bucurat Ucenicii [ἐχάρησαν οὖν οἱ Μαθηταὶ], văzându-L pe Domnul [ἰδόντες τὸν Κύριον]” [Ibidem]. Căci Domnul e Cel ce Și-a asumat Crucea pentru noi, cu toate ale ei, și Care a înviat ca un biruitor, arătându-ne semnele mântuirii noastre în trupul Său cel plin de slavă. Iar Ucenicii Săi sunt martorii Patimilor și ai Învierii Sale, adică cei care L-au văzut pe El înviat și care s-au încredințat de faptul că Hristos Cel înviat este Hristos Cel răstignit. Pentru că Hristos Cel înviat poartă semnele chinurilor Sale în trupul Său pentru toți vecii.
Așa stând lucrurile este inexplicabilă inapetența duhovnicească a unora pentru Învierea Domnului. Se opresc la Cruce, vor numai Moartea Lui pentru noi, adică biruirea morții în trupul Său și a tuturor patimilor și a demonilor, dar nu iubesc și transfigurarea Lui pentru noi, care s-a săvârșit prin Învierea Lui cea de a treia zi. Rămân la suferința atroce a Crucii, dar nu Îl acceptă pe Cel ce a biruit-o desăvârșit în trupul Său, umplându-l desăvârșit de slava dumnezeirii Sale, pentru ca să ne facă și pe noi duhovnicești, plini de slava Lui.
Pentru că acum, la Învierea Lui, S-a săvârșit în mod deplin taina în care au fost introduși Ucenicii pe Tabor. Căci atunci, în extaz, cei 3 Ucenici au văzut cum a țâșnit slava dumnezeirii Sale prin trupul Său, confirmându-le astfel că El este Dumnezeu și om. Dar au văzut-o pentru scurt timp, trupul Său rămânând același după transfigurarea Sa pe munte. Pe când acum, la Învierea Lui cea de a treia zi, Domnul li Se arată lor cu trupul Său cel cu totul transfigurat, cu totul plin de slavă, venind la ei din slava Lui cea veșnică, pentru ca să le arate că El nu Se derobează niciodată de trupul Său. Vine și le spune că astfel trebuie să fie și Ucenicii Lui: plini de slava Sa, plini de sfințenia Lui cea veșnică.
Însă Hristos Cel Înviat, Domnul lor, nu le dă pacea Lui numai pentru ei, ci pentru toți cei care vor crede în El, pentru toată Biserica Lui. Tocmai de aceea, El îi trimite pe ei în lume [In. 20, 21], îi trimite ca pe Apostoli ai Săi, și le dă lor harul Duhului Sfânt [In. 20, 22]. Căci atunci când El le-a spus: „Luați Duh Sfânt [Λάβετε Πνεῦμα Ἅγιον]!” [In. 20, 22, BYZ], atunci le-a dat harul Duhului Sfânt, adică harul Dumnezeului nostru treimic, care coboară de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt. Și le-a dat harul sau slava Lui deodată, la toți, pentru ca ei să înțeleagă faptul că, deși harul se dă fiecăruia, el se păstrează în comuniunea Bisericii. Pentru că toți cei ai Preoției trebuie să aibă un singur scop: slujirea lui Dumnezeu în Biserica slavei Sale.
Așadar, Taina Dumnezeieștii Preoții este Taina pe care Domnul a dat-o Bisericii Sale în ziua învierii Sale din morți. Căci El a suflat asupra lor, asupra Apostolilor Săi, și le-a zis: „Luați Duh Sfânt! Cărora aveți să le iertați păcatele, le sunt iertate lor, [și] cărora aveți să le țineți, le-au fost ținute” [In. 20, 22-23, BYZ]. Pentru că ei, Apostolii, sunt trimiși de Domnul în lume ca să boteze și să ierte păcatele oamenilor și să îi introducă pe oameni în comuniunea mistică cu Sine. Ei sunt trimiși să răspândească Biserica Lui pretutindeni și să îi conducă pe oamenii credincioși la unirea cu Sine. Și, prin ei, toți cei hirotoniți canonic în Biserică, din toate veacurile, au primit harisma Preoției, pentru ca să slujească prin ea la mântuirea întregii lumi.
Însă Sfântul Tomas n-a fost de față atunci când Domnul i-a încredințat pe Ucenicii Săi de învierea Sa [In. 20, 24]! De aceea, el a vrut să se încredințeze, ca și ei, de învierea Lui [In. 20, 25]. Și, după 8 zile, adică în a doua duminică după Paști, Domnul a venit la fel ca mai înainte [In. 20, 26], dar pentru a-l încredința pe Sfântul Tomas. Căci El i-a cerut să-I pipăie rănile Sale, pentru ca el să fie un om credincios [In. 20, 27]. Pentru ca el să se încredințeze de faptul că Domnul este viu, El, Cel care a murit pe Cruce pentru noi.
Iar Sfântul Tomas a crezut în Domnul Cel înviat după ce a văzut mâinile și coasta Sa[2], așa după cum au crezut și ceilalți Sfinți Apostoli! Și când a văzut și a crezut, el a mărturisit imediat că Iisus Cel înviat este „Domnul meu și Dumnezeul meu [Ὁ Κύριός μου καὶ ὁ Θεός μου]” [In. 20, 28, BYZ]. Că El este om, dar și Dumnezeu, că El este Dumnezeu, dar și om. Pentru că, la vedere, era om, dar umanitatea Lui era plină de slava dumnezeirii Sale.
Și când Sfântul Tomas crede, dar în urma unor dovezi palpabile, Domnul spune: „Că M-ai văzut pe Mine, ai crezut; fericiți [sunt însă] cei care nu au văzut și au crezut [μακάριοι οἱ μὴ ἰδόντες καὶ πιστεύσαντες]” [In. 20, 29, BYZ]. Pentru că „credința [este] din auzire [ἡ πίστις ἐξ ἀκοῆς], iar auzirea [este] prin cuvântul lui Dumnezeu [ἡ δὲ ἀκοὴ διὰ ῥήματος Θεοῦ]” [Rom. 10, 17, BYZ].
Și ca să auzi cuvintele lui Dumnezeu trebuie să le auzi în Biserica Sa și să le citești în cărțile Bisericii Sale. Și auzim cu adevărat cuvintele Lui numai când le simțim duhovnicește pe acestea, când simțim că ele ni se adresează nouă. Pentru că le auzim cu adevărat numai când credem în cuvintele Lui și când le împlinim pe ele în viața noastră.
Și când credem în cuvintele Lui, atunci înțelegem că cuvintele Lui sunt adevărul [In. 17, 17]. Că tot ceea ce ne spune Dumnezeu e adevărat și că acestea toate reprezintă viața noastră cea adevărată, viața noastră cea duhovnicească. Pentru că toate lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a revelat sunt spre mântuirea noastră, sunt spre umplerea noastră de curăție și de sfințenie.
Și Dumnezeu fericește credința noastră, fericește încrederea noastră în cuvintele Lui, în cuvintele Lui păstrate de către Biserica Sa, pentru că viața cu El e singura cu adevărat fericită. Pentru că doar omul care își sfințește viața împreună cu Dumnezeu e cu adevărat fericit, și aici și pentru veșnicie, pentru că se umple de slava lui Dumnezeu, care ne îndumnezeiește pe toți cei credincioși.
Așadar, iubiții mei, nu trebuie să așteptăm minuni sau pedepse dumnezeiești ca să credem în Dumnezeu și să Îi slujim Lui, ci trebuie să ne deschidem inima continuu spre propovăduirea Bisericii lui Dumnezeu, spre viața ei cea dumnezeiască! Pentru că învățătura Bisericii e aceea pe care noi trebuie să o aflăm și nu păcatele unuia sau altuia din Biserică.
Dumnezeu dorește ca noi să cunoaștem Scriptura, cărțile Sfinților, cărțile de cult, întreaga Tradiție și istorie a Bisericii Sale. Pentru că El a fost Acela care a revelat tot adevărul în Tradiția Bisericii și i-a condus pe oameni la mântuire. Dumnezeu dorește să ne umplem de adevărurile Sale, de modul în care au trăit Sfinții Lui și să le urmăm pilda vieții lor din interior.
De aceea, teologia Bisericii e mereu relevantă, e mereu neapărată pentru orice om credincios, pentru că ea este viața noastră reală, modul nostru de a gândi, de a iubi, de a acționa creștinește. Raportarea unui credincios la revelația dumnezeiască e interioară și e totală, pentru că revelația e sursa vieții sale trupești și duhovnicești.
Însă, când bagatelizezi revelația dumnezeiască, când o minimalizezi, când o negi vehement într-un punct al ei, din postura de credincios și, cu atât mai mult, din aceea de teolog al Bisericii, e semn de necredință și de înfumurare, de multă decădere interioară. Pentru că omul credincios trebuie să fie un om al adevărului și al evlaviei. Teologul, care este un om al credinței prin excelență, cu atât mai mult trebuie să fie un om evlavios, un om sfânt, pentru că el dă glas voii lui Dumnezeu într-un mod științific, profesionist, pe baza surselor Tradiției.
De aceea, eu sunt consternat de fiecare dată când neștiința sau ideologia sau perversitatea sau interesele meschine vorbesc prin gura teologilor în defavoarea adevărului lui Dumnezeu. Sunt mâhnit profund când este negată sistematic istoria Bisericii, când sursele Tradiției sunt falsificate, când Sfinților lui Dumnezeu li se găsesc noduri în papură imaginare în loc să fie slăviți cu toată inima de către teologi.
Apologia și criticismul au fost două metode de apărare ale credinței la care au apelat Sfinții Bisericii, apologia împotriva persecutorilor și criticismul împotriva ereticilor, iar acum ele au început „să funcționeze” împotriva Sfinților. Pentru că tot mai mulți „teologi” fac astăzi apologia ereticilor și îi critică pe Sfinți. Există demersuri „teologice” de „spălare” a ereticilor în paralel cu demersuri de subminare a autorității Sfinților în Biserică. La care își aduc contribuția nefastă și teologi ortodocși români, dar și de pretutindeni din lume. Și aceasta se petrece, în mod evident, pentru că primează altceva în viața lor și nu dreapta credință a Bisericii.
Însă credința Bisericii e fundamentul mântuirii și al sfințirii noastre. Cine dorește să fie cu Dumnezeu pentru totdeauna nu se joacă cu credința, ci, dimpotrivă, o apără și o trăiește în viața lui cu evlavie și cu bucurie dumnezeiască. Pentru că credința Bisericii e sănătatea noastră reală, e aerul pe care îl respirăm continuu și fără de care nu putem trăi.
De aceea, iubiții mei, duminica de azi ne învață să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne convingă că este viu și că El este tot ceea ce ne dorim noi cu adevărat! Dumnezeul nostru dorește să ne umple de preaplinul vieții Sale celei dumnezeiești și să ne poarte cu Sine pentru veșnicie, pentru ca să ne arate „pe cele slăvite” [Is, 48, 9, LXX] ale Sale. Pentru că minuni fără de număr vrea să ne arate pentru toți vecii în unirea cea de taină cu El.
Hristos Domnul să ne umple pe noi cu slava Sa cea veșnică, pentru ca să Îl slăvim în veci pe El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt!
Domnul și Mântuitorul vieții noastre să ne izbăvească pe noi mereu din cursele demonilor și să ne ridice la viața cu Sine, care e viața cea veșnică cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh Dumnezeu!
Judecătorul și Stăpânul nostru să ne ierte pe noi pururea și să ne unească cu Sine, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru ca slava Preadumnezeieștii Treimi să împărățească în noi pentru veșnicie, făcându-ne pe noi lumini raționale ale Sale întru Împărăția Sa cea veșnică! Amin.
[1] Începută la 8. 32, în Miercurea Luminată, pe 22 aprilie 2020. Zi cu soare, 8 grade, vânt de 8 km/ h.
[2] Πεισθεὶς δὲ καὶ ὁ Θωμᾶς, τῇ ὁράσει τῶν χειρῶν καὶ τῆς πλευρᾶς Σου, cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html.
