Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!

Publicată în 1883, în ediția Maiorescu, poezia a fost mai întâi, în manuscrisele poetului, o odă dedicată lui Napoleon, suferind transformări succesive până la această ultimă înfățișare, a unei confesiuni în versuri, având, prin urmare, un caracter profund liric, intimist.

Ca și Glossă, stârnește admirația pentru tehnica poetică desăvârșită. Cele două, Odă (în metru antic) și Glossă, sunt capodopere ale maturității lui Eminescu, probe de rafinament poetic exemplar (mă refer la forma fixă a Glossei și la tiparul metric al strofei safice reprodus în Odă, ambele șlefuite precum sculpturile lui Michelangelo sau Brâncuși), dar și de înălțime ideatică și expresivă.

Oda rezumă în cinci strofe experiența erotică a poetului, adică ceea ce balada Luceafărului relatează, alegoric, în 98 de strofe. Iar această condensare ideatică este motivul pentru care Ion Barbu aprecia Oda mai mult decât Luceafărul, fiindcă idealul său poetic pretindea maximum de idee în minimum de expresie. Nu sunt de acord cu el. Eminescu e unic în fiecare capodoperă a sa, chiar dacă semnificațiile sunt complementare. Întinderea Luceafărului nu dăunează caracterului său enigmatic și nu mi se pare corect să punem în concurență aceste capodopere, după cum nu cântărim nici Joc secund sau Oul dogmatic în balanță cu Riga Crypto și lapona Enigel.

Primul și ultimele două versuri ale odei au căpătat valoare de maximă filosofică, fiind considerate versuri exemplare în istoria  literaturii noastre.

Nichita Stănescu exemplifica mereu prin versul întâi, „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”, ideea sa de „poezie metalingvistică” (care presupune a construi marea poezie fără a mai folosi niciunul din mijloacele poeziei). Într-adevăr, tipul de expresivitate este înalt-filosofică și enigmatică prin sine însăși, nu prin apelul la tropi, la figuri de stil.

În prima strofă, Eminescu își creionează „portretul artistului de tinerețe” (cum zice Bușulenga, împrumutând titlul celebrului roman al lui James Joyce). Este portretul poetului romantic de geniu, „pururi tânăr”, încrezător în „steaua singurătății” sale, a unicității sale. Eminescu a fost un geniu precoce și a avut dintotdeauna această conștiință. La 16 ani, visa „o soartă mândră de-al meu nume/ Și de steaua mea” (La Bucovina). Când nu concepuse încă nicio poezie genială, nicio operă fundamentală…

De asemenea, „pururi tânăr, înfășurat în manta-mi” amintește de portretul Luceafărului, mai precis de cele două metamorfozări ale lui Hyperion, în înger și demon, când acesta se înfățișează purtând „un vânăt giulgi” și, respectiv, „un negru giulgi”.

„Steaua singurătății” însăși este un corespondent al Luceafărului.

Îndrăgostirea se insinuează în existența sa ca o „suferință dureros de dulce”, iar experiența erotică a însemnat pentru el – într-o expresie concentrată – a bea până la fund paharul acestei suferințe: „pân-în fund băui voluptatea morții/ Nendurătoare”. Imaginea face aluzie la suferința hristică din grădina Ghetsimani (și se adaugă portretului său ca tânăr înveșmântat în giulgiu sau în mantie…): poetul a gustat și el din paharul morții, fără a exista identitate de cauze. Eminescu se referă la otrava acestui pahar, la durerile cumplite ale morții.

Eminescu și-a asumat numai modele absolute: Hristos, pentru sine (Care ar trebui să fie, de fapt, model pentru orice creștin/ hristian) și Maica Domnului pentru femeia pe care și-o dorea parteneră de viață, salvatoare a credinței sale și susținătoare a universului său interior (și care, iarăși, într-adevăr, ar trebui să fie exemplul cel mai înalt pentru orice femeie creștină). A-ți asuma aceste modele reclamă multă ardoare a credinței, nu identificare cu ele din superbie luciferică. Cel puțin aici, în opera lui Eminescu, nu este cazul…

Dramatismul relatării este subliniat, în strofa a treia, prin amintirea lui Nessus și Hercul, eroi mitologici (din mitologia clasică greacă) care au murit în chinuri, prin ardere și otrăvire, înșelați fiind de o femeie. Torturile suferite de Nessus și Hercul sunt compatibile cu chinurile din Hades, cu chinurile Iadului adică.

Sugestia este, deci, aceea a unei insuportabile torturi interioare, a unor turmentări lăuntrice care au produs un incendiu sufletesc ce nu poate fi stins „cu toate/ Apele mării”.

Dramatic este faptul că „al meu propriu vis” a devenit combustie lăuntrică, mistuire inexprimabilă, insuportabilă.

„Al meu propriu vis” s-a transformat în „al meu propriu rug”. Un deceniu mai devreme, într-o altă poezie, Eminescu scria: „Sufletul meu arde-n iubire ca para” (Sara pe deal). Din nefericire, para aceea care părea a nu mistui, ci a produce fericire, s-a schimbat în rug, visul de iubire într-o senzație de moarte lentă și chinuitoare. Dacă „para” în care ardea sufletul inițial putea părea, întrucâtva, asemenea rugului aprins care nu se mistuia, adică de esență divină, acum focul este resimțit și mărturisit fără echivoc de poet ca fiind infernal. Schimbarea este radicală, traiectoria ireversibilă.

Ca și în Luceafărul, poetul înțelege că singura salvare a lui este reînvierea din propria cenușă, „ca pasărea Phoenix” – ființă fabuloasă în mitologia antică, egipteană și greacă, convertită ulterior, în Creștinism, în simbol al lui Hristos și al Învierii.

Dacă, în Luceafărul, Părintele său și Creatorul lumii îl convinge că „tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune”, aici credința sa intimă decurge în aceeași direcție: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă”. Poetul cere, se roagă, imploră, adică, dezlipirea de focul patimii erotice, de rugul pe care și l-a aprins singur cu scânteia visului și care s-a transformat în coșmar anihilator, în ardere de sine până la cenușă. Și cred că Cel pe care Îl imploră este același Părinte ceresc.

Important este că poetul, ars de viu și chinuit jalnic, crede în putința de a reînvia luminos! De data aceasta nu mai pretinde (cum o făcea cu doar câțiva ani în urmă): „Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă/ Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” (Rugăciunea unui dac). Acum dorește și se roagă „să renviu luminos din el [din foc] ca/ Pasărea Phoenix”. Dorință pe care Luceafărul o atestă cu prisosință[1].

Dar redobândirea liniștii se poate face numai prin revenirea la condiția inițială, când contempla „steaua singurătății”.

„Nepăsarea tristă” față de iubită i-ar putea aduce pacea lăuntrică mult dorită. Acea nepăsare de care amintește și în Pe lângă plopii fără soț („Azi nici măcar îmi pare rău/ Că trec cu mult mai rar /…/ Căci azi le semeni tuturor/ La umblet și la port,/ Și te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort”).

Ocolind o referire directă la învățăturile ortodoxe, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a intuit însă adevărul și l-a exprimat cât de cât corect:

„Sintagma aceasta vocativă, nepăsare tristă, are valoarea nu a indiferenței, ci a unei spirituale ieșiri din lumea arzătoare a patimilor (a unei adevărate despătimiri) […].

Dealtfel, o simetrie expresivă ni se pare a contrapune nepăsare tristă celeilalte sintagme, tot vocative, suferință… dureros de dulce. Aceasta introdusese moartea ne-ndurătoare, aceea era invocată pentru ca eroul să poată muri liniștit. Una l-a pierdut cu esența ei de durere ascunsă în iluzia dulceții, cealaltă îl va salva cu esența ei de liniște voalată în tristețe. Ca în pildele biblice sau în înțelepciunile populare tradiționale [înțelepciunea populară derivă din pildele biblice, dar Bușulenga încerca să atenueze efectul referirii la Biblie], ceea ce pare dulce este în realitate amar, ceea ce pare amar e dulce. […]

Numai optând pentru aparent trista despătimire va ieși eroul din chinul arzător al iubirii ucigătoare și se va putea reintegra în cele veșnice”[2].

Cum spuneam, formulările de un lirism neobișnuit (deși lipsesc din ele mărcile stilistice ale poeziei), „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată” și „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă” au rămas ca adevărate refrene în poezia românească, ca o filosofie de viață concentrată.

De fapt, deși moartea ca dorință de liniște, de „repaos” și de atingere a veșniciei e omniprezentă în opera lui Eminescu, aici avem singura mărturie poetică a cutremurului interior al poetului în fața acestei realități care are două fețe (consecutive): spirituală și biologică/ trupească. Iar moartea pe care declară poetul că a ajuns să o învețe este, pe de-o parte, cea prin păcat, iar pe de altă parte cea a ascezei, a apathiei (a nepătimirii), pe care a învățat-o pentru a se izbăvi de moartea sufletească provocată de patima erotică.

Cel ce se credea nemuritor doar prin geniul său poetic a învățat lecția smereniei, a băut „vinul umilinței” (cum zice Scriptura, Ps. 59, 5, cf. aici), „pân-în fund”.


[1] Puteți revedea comentariul meu:

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/09/luceafarul-1/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/12/luceafarul-2/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/20/luceafarul-4/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/27/luceafarul-6/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/30/luceafarul-7/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/02/luceafarul-8/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/04/luceafarul-9/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/08/luceafarul-10/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/10/luceafarul-11/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/12/luceafarul-12/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/15/luceafarul-13/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/16/luceafarul-14/.

Sau aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/.

[2] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 230.