Psalmul al 21-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 1-72)

Dumnezeu[le], Dumnezeu[l] meu, Sfinte,
cercetează și îmi ia aminte!
Prin ce lucru îmi alungi departe
ajutorul de la greutate?
Departe sunt de mântuire
graiurile ce [le]-am zis fără socotire.
Ziua voi striga către Tine, Dumnezeu[le] Sfinte,
[dar] nu mă vei asculta, nici [vei lua] aminte.
Și [în vreme de] noapte să nu mi să țină
strigarea mea ca străină.
Că dintr-a Ta sfântă locuință
lui Israil ești scăpare-n credință.
[Stră]moșilor noștri Tu le-ai fost nădejde
și Tu îi mântuiai din primejdie.
Spre Tine strigau din greutate[1]
și se mântuiau cu bunătate.
Nădejdea le-a fost toată spre Tine
și n-au pățit niciodată rușine.
Dar eu ce sunt, Dumnezeu[le] Sfinte?
Că om nu sunt, să îmi iei aminte,
ci sunt un vierme și fără de treabă,
ca omida care e cea mai slabă.
Și-ntre oameni încă sunt de ocară
și mustrare tuturor [celor] din țară.
Mă batjocorește cine mă zărește,
Buze mișcă, din cap clatină [când se-oprește]:
„Zici că Domnul îți e nădejde,
acum să te scoată din primejdie
și noi să vedem de îți este cu bine,
dacă Domnul voiește cu Tine”.
Tu ești, Doamne, [Cel] ce m-ai tras din mațe[2]
și maică-mii m-ai dat viu în brațe.
Și m-ai pus la sân, de mi-ai fost viață,
hrană și cu sațiu de dulceață.
Din matrice[3] și din scăldătoare
și din fașă m-ai pus pe picioare
și din pântecul mamei, Doamne Sfinte,
Tu-mi ești Dumnezeu, și-Ți adu aminte[4]
[ca] de Tine să nu fiu departe,
ci-mi dă ajutor la greutate.
Că nu-i nimeni ca să-mi folosească,
afară de Tine, nici ca să mă crească.
Juncii cu taurii mă-mpresoară,
cu căscate guri, de mă omoară,
ca leii ce apucă și zbiară
cu guri rânjite, de fiară.
Și ca apa fui vărsat afară
și oasele mi se deznodară.
Inima-n pântec mi se veștejește
ca ceara când se topește.
Mi-e tăria ca oala de lut seacă,
limba de gingie lipită se-neacă.
Și m-ai lăsat, Doamne, în țărâna morții
și câinii mă-nconjoară cu toții.
Cete de vicleni mă-nconjurară,
mâini, picioare îmi săpară
și oasele toate-mi numărară
și nici în seamă nu mă băgară.
Și hainele, [ca] să nu mi le strice,
și le-au împărțit fără nimic a zice.
Și pentru veșmântul dinafară
au pus cu sorții de aruncară.
Ci Tu, Doamne, să nu-mi pui departe
ajutorul Tău la greutate.
La nevoia mea să iei aminte
să mă sprijini, Dumnezeu[le] Sfinte!
Și sufletul meu să mi-l scoți din armă[5],
din nevoie grea, fără de seamă.
Singură născuta mea cu mine
să scape din mâini de câine.
Și să mă scoți din [a mea] smerire,
să nu sufăr îndelung chinuire.


[1] Din greutatea necazului, a primejdiei.

[2] Din pântece.

[3] Pântece, mitras.

[4] De mine.

[5] Din arma vrăjmașului. Să mă izbăvești de lovitura lui.