Zi: 6 aprilie 2020

Volumul Rămâne să ne vedem îmi arată că întotdeauna poetul lui Dumnezeu e o oglindă în care răul apare ca rău, dar binele și frumosul devin inexprimabile, ca un clopot care îți bate lângă timpan. Nu te asurzește, ci nu mai vrei să auzi nimic altceva. Cuvintele s-au transformat în metalingvistică. Cuvintele de la Dumnezeu sunt metalingvistice.

Părintele Dorin Picioruș e poetul care rescrie postmodernismul. Ceea ce postmoderniștii nu suportă și nu vor să audă e că frumosul nu are epoci și curente, iar adevărul nu are școli ideologice. Că „noutatea de care suntem capabili/ este o tot mai adâncă/ coborâre în sufletul nostru” (p. 93), care cere multă iubire de oameni și o practică îndelungată a ei. Poezia e o experiență profundă a iubirii de oameni, a experienței pe care n-o poți cumpăra și n-o poți învăța din cărți și nici măcar din viață, dacă nu ai inima și mintea făcute să îmbrățișeze lumea lui Dumnezeu.

Părintelui Dorin Picioruș nu îi e rușine să fie Preotul și Teologul lui Dumnezeu în poezie. Iar dacă avem dreptul constituțional de a exista și a ne exprima, avem și dreptul la o poezie dumnezeiască, nu doar la poezia promovată azi pe canalele oficiale, destinată să entuziasmeze hormonii sau să smulgă aplauze prin aderența la oripilarea gratuită sau prin mediocritatea deplină. Ori printr-o revalorizare la nesfârșit de idei și procedee ale poeziei vechi pe care o întreprind cei ce…resping fulminant poezia veche, pretinzând că „reciclarea” lor e singura poezie cu putință.

Din punct de vedere poetic-expresiv, Părintele Dorin Picioruș conjugă conștiința poetică sublimă a lui Nichita cu existențialismul lui Sorescu, cu întorsătura lui de frază care avertizează despre complexitatea gândului, fiind în același timp foarte personal și tinzând spre o redimensionare esențialistă a poeticului, după valori și principii neexperimentate până azi în felul acesta.

El readuce în poezia românească gustul de autentic și de sublim, pe care se pare că aceasta l-a uitat, într-o frazare de tip postmodern, dar al cărei conținut respinge ideologia postmodernistă demolatoare de valori.

E o poezie care ninge direct în suflet, se pune ca zăpada albă pe inimă și mă face să renasc. O poezie care te face să devii confidentul ei, care atrage mărturisirea și eliberarea conștiinței celui care o citește.

Poezia Părintelui Dorin Picioruș este adevărul care ne conține, adevărul în care ne spovedim. El e drastic cu realitatea interioară a oamenilor, dar și nespus de duios cu orice floare de câmp, cu orice lacrimă a frumuseții.

Nimeni nu poate adăuga nicio virgulă cuvintelor care vin de la Dumnezeu și se scriu într-o poezie inspirată de El într-un grad foarte înalt. Autorul care le-a scris e un punct cu circumferința în Dumnezeu.

Iubesc poezia Părintelui Dorin pentru că ea e leagănul meu, sinceritatea care mă liniștește și mă odihnește.

Autorul are conștiința că poemele sale sunt un singur poem, că operele sale sunt o singură operă, care se va continua în el în veșnicie, dar și mai departe în oameni, pe pământ.

El e un poem ambulant, „norul cu pantaloni”, cum îi plăcea odinioară, în adolescență, să spună…

În volum sunt multe autodefiniții lirice și multe arte poetice (in)voluntare. Dar a face așa ceva în mod autentic mi se pare mai greu decât a compune o glosă.

Da, e o poezie a experienței: a experienței iubirii de Dumnezeu și de oameni până la capătul sincerității care e sfințenia.