Predică la Învierea Domnului [2020]
Iubiții mei[1],
Hristos a înviat!
Domnul și Stăpânul vieții noastre a înviat ca un biruitor al morții și al Iadului, cu trupul Său luat din Născătoarea de Dumnezeu, dar plin de slava Lui cea dumnezeiască. Pentru că nu L-a biruit moartea pe Dumnezeul a toate și nici Iadul nu l-a reținut în cele de jos pe Domnul slavei, ci El a ieșit din Iad ca un Stăpân și ca un Domn al întregii creații, mântuindu-i pe Sfinții Lui, care Îl așteptau pe El în Iad, și, în ziua Învierii Lui celei de a treia zi, El S-a arătat Ucenicilor Săi plin de slava Sa, pentru ca să îi încredințeze că El este viu și că este cu ei pururea.
Începătorul vieții[2] noastre a primit moartea pentru noi, biruind-o în trupul Său, și astfel l-a făcut nemuritor[3], pentru ca să ne umple pe noi cu nemurirea Lui. Căci Cel nemuritor pe noi, cei muritori, ne umple cu viața Lui, pentru ca viață să avem întru numele Lui [In. 20, 31, BYZ]. Iar noi avem nevoie în mod deplin de viața Lui cea veșnică și o trăim aici, în Biserică, pentru că numai prin slava Lui noi putem să devenim duhovnicești, să devenim vii ca El.
Pentru că Domnul a înviat din morți tocmai pentru ca să Se facă „începătură celor adormiți [ἀπαρχὴ τῶν κεκοιμημένων]” [I Cor. 15, 20, BYZ]. El a înviat Cel dintâi, pentru ca noi să înviem întru El, întru slava Lui. Căci, „în Hristos, toți vor fi făcuți vii [ἐν τῷ Χριστῷ πάντες ζῳοποιηθήσονται]. […] [Pentru că] începătură [a învierii noastre este] Hristos [ἀπαρχὴ Χριστός], apoi [noi,] cei ai lui Hristos, [vom învia] în[tru] venirea Sa [ἔπειτα οἱ τοῦ Χριστοῦ ἐν τῇ παρουσίᾳ Αὐτοῦ]” [I Cor. 15, 22-23, BYZ].
Noi, cei ai lui Hristos, vom învia la a doua venire întru slavă a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru ca să fim cu El pentru veșnicie. Ne va învia El prin slava Lui cea veșnică și necreată. Ne va învia El prin slava Lui, care izvorăște veșnic din dumnezeirea Lui prin trupul Său cel cu totul îndumnezeit. Dar vom învia „întru învierea vieții [εἰς ἀνάστασιν ζωῆς]” [In. 5, 29, BYZ], pentru viața cea veșnică cu Dumnezeu, dacă, încă de aici, ne-am făcut ai lui Hristos prin sfințenia vieții noastre. Pentru că, la a doua venire a Lui, toți oamenii vor învia. Vor învia și Sfinții, cât și cei păcătoși. Dar „cei care au făcut cele bune, [vor învia] întru învierea vieții; iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății [εἰς ἀνάστασιν κρίσεως]” [Ibidem].
Pentru că Sfinții vor învia pentru viața cea veșnică cu Dumnezeu, pentru viața cea preabinecuvântată pe care și-au dorit-o toată viața lor, pe când, cei păcătoși, vor învia pentru Iadul cel veșnic, pentru Iadul pe care și l-au dorit toată viața lor. Pentru că noi alegem să facem, prin tot ceea ce noi facem și gândim și simțim toată viața, să fim cu Dumnezeu sau împotriva Lui.
Noi alegem pe fiecare zi cu cine suntem! Căci dacă alegem să fim cu El și trăim după poruncile Lui, noi Îl alegem pe El pentru veșnicie. Dar dacă trăim după capul nostru, fără să ne pese de voia Lui cea sfântă, atunci nu Îl alegem pe El, ci trăim indiferenți față de El și față de Raiul iubirii Sale de oameni.
De aceea, niciunul care n-a iubit Raiul nu va merge în el. Pentru că niciunul nu e băgat în Rai cu forța. Căci Dumnezeul Cel Drept, Cel care ne judecă pe toți, e Cel care știe toate ale noastre mai înainte ca noi să existăm. Judecata Lui e dreaptă și adevărată, e cea mai imparțială judecată posibilă, pentru că El dăruie fiecăruia după viața lui, după dorirea lui, după faptele sale. Și tocmai de aceea nimeni nu va fi nedreptățit, nimeni nu va fi devalorizat, nimeni nu va fi minimalizat la judecata lui Dumnezeu și nici pedepsit în mod nedrept, pentru că El arată, la judecata Lui, adevărul vieții oamenilor.
Iar Judecătorul nostru este Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care a înviat a treia zi din morți și întru a Cărui înviere astăzi ne veselim dumnezeiește! Și care ne cere „să purtăm chipul Celui ceresc [φορέσωμεν τὴν εἰκόνα τοῦ ἐπουρανίου]” [I Cor. 15, 49, BYZ], chipul Lui de viețuire dumnezeiască, adică să trăim dumnezeiește întru El aici, pe pământ. Pentru că „trupul și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu [σὰρξ καὶ αἷμα Βασιλείαν Θεοῦ κληρονομῆσαι οὐ δύνανται] și nici stricăciunea [nu] moștenește nestricăciunea [οὐδὲ ἡ φθορὰ τὴν ἀφθαρσίαν κληρονομεῖ” [I Cor. 15, 50, BYZ].
Viața pătimașă, viața la întâmplare – adică trupul și sângele –, nu moștenește Împărăția lui Dumnezeu, pentru că nu iubește sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că viața păcătoasă e viața în stricăciune, în stricăciunea pe care o aduc păcatele în viața noastră, pe când viața evlavioasă e viața în nestricăciune, în sfințenie, care e viața cea veșnic fericită.
Iar Hristos Cel mort și înviat, Domnul și Stăpânul vieții noastre, a învins moartea în trupul Lui, pentru ca să ne dea și nouă puterea Lui de a ne învinge moartea din noi înșine. Iar moartea din noi înșine sunt patimile noastre cele urâte, cele grețoase, cele pline de Iad, cele care ne omoară pe noi pentru veșnicie.
Căci noi nu putem să ne ridicăm din căderile noastre, din patimile noastre cele de rușine, dacă El nu ne ridică! El, Cel care i-a ridicat pe Sfinții Lui din Iad, ne ridică și pe noi din iadul patimilor noastre. El ne întinde brațul Său cel puternic de fiecare dată când ne recunoaștem păcatele noastre cele multe și rele, scoțându-ne pe noi din moartea noastră cea veșnică. Pentru că rămânerea în păcat înseamnă rămânerea în moarte. Iar moartea se înveșnicește în noi odată cu moartea noastră trupească, dacă nu ne pocăim pentru păcatele noastre, pentru că ne coborâm în Iadul „cel pregătit diavolului și îngerilor săi [τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτοῦ]” [Mt. 25, 41, BYZ].
Din acest motiv, eu am insistat și voi insista mereu pe spovedirea deasă a păcatelor și pe împărtășirea cu Domnul slavei. Pentru că iertarea sacramentală a păcatelor e scoaterea noastră din Iad, iar unirea noastră euharistică cu Domnul e pregustarea Împărăției Lui celei veșnice, adică a comuniunii veșnice cu El și cu Sfinții și Îngerii Lui.
Spovedania în fața Domnului ne scoate din Iadul cel mai de jos, pe când Euharistia Domnului, împărtășirea cu El, ne urcă în Raiul lui Dumnezeu. Oricât de jos am cădea prin patimile noastre cele de ocară, El ne urcă mereu la Sine și ne spală pe noi cu slava Lui, arătându-ne mai luminoși decât lumina. Noi ne arătăm neputincioși și nerecunoscători față de El, pe când El Se arată mereu preamilostiv și preablând cu noi, fiii Săi cei duhovnicești, adunându-ne mereu în Împărăția Lui din toate cotloanele morale ale lumii acesteia.
Nu, nu epidemia de față e cel mai mare cataclism! Și niciun cataclism, îngăduit de către El, nu e unul din care nu mai putem scăpa. Ci marele cataclism, marea dramă a omului, marea lui nefericire e aceea de a nu-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa lui și de a nu face voia Sa cea veșnică. Marea pedeapsă a vieții noastre e autopedepsirea noastră prin necredința față de El. Nealegerea Lui, neiubirea Lui, neurmarea Lui e marea pandemie a vieții noastre, prin care noi ne autopedepsim la Iadul cel veșnic. La Iadul care nu e pentru oameni, ci pentru demoni! Și când alegem să nu fim cu El, alegem, de fapt, aceeași pedeapsă veșnică cu a demonilor…
Însă Hristos Domnul a înviat și ne-a spus tuturor: „Bucurați-vă [Χαίρετε]”[4]! Însă chemarea Lui la bucurie e chemarea noastră la sfințenie. Pentru că El nu ne-a chemat, în ziua preasfintei Lui învieri, la a mânca și la a bea în neștire, la a chefui fără cuviință, ci la a ne bucura duhovnicește în rugăciune și în milostenie, în vorbire evlavioasă și în lucrarea a toată fapta cea bună.
Pentru că oamenii se bucură cu adevărat când fac lucruri bune, când ajută, când se roagă, când Îl laudă pe Dumnezeu, când fac voia Lui. Oamenii se împlinesc când cresc în înțelegerea cea duhovnicească, în cuviință și în sfințenie. Oamenii se bucură când dăruie, când se curățesc de păcate, când află voia lui Dumnezeu cu ei, când se întăresc în teologia lui Dumnezeu și în toată virtutea.
Și dacă Dumnezeu ne umple cu viața Lui, dacă ne curățește și ne vindecă de toată neputința, atunci viața noastră e binecuvântată de către El. Dacă El e bucuria și curăția și sfințenia vieții noastre, atunci suntem ai Lui, înnoindu-ne întru pacea și sfințenia Sa.
Bucurați-vă dumnezeiește, iubiții mei, „și să ne luminăm [cu] prăznuirea [καὶ λαμπρυνθῶμεν τῇ πανηγύρει]”[5]! Să ne luminăm, trăind adevărul revelat de Dumnezeu, în viața cea dumnezeiască a Bisericii! Și „să zicem «fraților» și celor care ne urăsc pe noi [εἴπωμεν «ἀδελφοί» καὶ τοῖς μισοῦσιν ἡμᾶς]”[6]! Căci prin aceasta arătăm că noi, cei care suntem iertați mereu de către Dumnezeu, am învățat să iertăm pe frații noștri. Că noi ne smerim cugetul nostru și îi iertăm din toată inima noastră.
Și astfel, bucurându-ne și iertând toate fraților noștri, „așa să strigăm [οὕτω βοήσωμεν]: Hristos a înviat din morți [Χριστὸς ἀνέστη ἐκ νεκρῶν], [cu] moartea pe moarte călcând [θανάτῳ θάνατον πατήσας] și celor din morminte viață dăruindu-le [καὶ τοῖς ἐν τοῖς μνήμασι ζωὴν χαρισάμενος]”[7]!
La mulți ani, multă sănătate și bucurie, multă seninătate și pace, și să ne bucurăm întru toate înaintea Domnului! Amin.
[1] Începută la ora 16.00, în Miercurea Mare, zi cu ploaie dimineață, apoi soare. Sunt 12 grade acum și vânt de 5 km/ h.
[2] Penticostar, ed. BOR 1973, p. 9. [3] Idem, p. 10.