Predică la Duminica a III-a după Paști [2020]
Iubiții mei[1],
Hristos a înviat!
Și Domnul nostru Cel înviat are martori veridici ai învierii Sale. Căci Sfânta Maria Magdalini a venit „dimineața devreme, încă fiind întuneric” și a găsit „piatra ridicată de la mormânt” [In. 20, 1, BYZ]. Și când le-a vestit Sfinților Apostoli Petros și Ioannis că trupul Domnului nu mai e în mormânt, ei au venit și au văzut giulgiurile și marama Sa și au crezut că așa este: că trupul Său nu mai e în mormânt [In. 20, 2-8, BYZ]. Însă, notează Sfântul Ioannis Teologul: și ei s-au comportat astfel, „căci încă nu cunoșteau Scriptura [οὐδέπω γὰρ ᾔδεισαν τὴν Γραφήν], că El trebuie să învie din morți [ὅτι δεῖ Αὐτὸν ἐκ νεκρῶν ἀναστῆναι]” [In. 20, 9, BYZ].
Numai că Sfinții Apostoli cunoșteau că Domnul va muri și va învia! El le spusese acest lucru de mai multe ori [Mt. 17, 22-23; 20, 18-19; 26, 2, 45; Mc. 10, 33-34; Lc. 9, 44]. Și, cu toate acestea, Sfântul Lucas ne spune: „Iar ei [nu] cunoșteau cuvântul acesta [Οἱ δὲ ἠγνόουν τὸ ῥῆμα τοῦτο] și era ascuns de ei [καὶ ἦν παρακεκαλυμμένον ἀπ᾽ αὐτῶν], ca să nu-l înțeleagă pe el [ἵνα μὴ αἴσθωνται αὐτό]. Și se temeau să-L întrebe pe El despre cuvântul acesta [καὶ ἐφοβοῦντο ἐρωτῆσαι Αὐτὸν περὶ τοῦ ῥήματος τούτου]” [Lc. 9, 45, BYZ]. Adică despre moartea și învierea Lui.
Însă acum ei nu cunoșteau învierea Lui în mod direct, în mod personal, pentru că moartea Lui o cunoscuseră. Și pentru aceasta aveau nevoie de încredințarea Lui. Tocmai de aceea, Domnul le va încredința pe Sfintele Femei Mironosițe, apoi îi va încredința și pe Sfinții Apostoli de învierea Lui din morți.
– De ce însă le-a încredințat mai întâi pe Sfintele Femei Mironosițe și, întâi de toate, pe Născătoarea de Dumnezeu, care a văzut prima pe Fiul ei înviat?
– Pentru că dorul lor pentru El le-a învins frica de oameni! Ele au venit cu mare dor să ungă trupul Lui și nu l-au mai găsit în mormânt. De aceea, ele aveau nevoie primele de încredințarea că El a înviat din morți.
Însă Sfânta Maria Magdalini vorbește cu Hristos Cel înviat și nu Îl recunoaște [In. 20, 15, BYZ]! Și numai când Hristos Cel plin de slavă îi spune pe nume Mariei, ea înțelege că e El, conștientizează că este El și Îi spune: „«Rabbuni [Ῥαββουνί]!», care [în grecește] se zice: «Învățătorule [Διδάσκαλε]!»” [In. 20, 16, BYZ]. Și pentru că L-a văzut pe El, Cel înviat, tocmai de aceea a devenit martoră a învierii Sale [In. 20, 18].
Și Sfinții Apostoli Lucas și Clopas [Κλόπας][2] vorbesc cu Domnul Cel înviat în drum spre Emmaus [Ἐμμαούς] [Lc. 24, 13, BYZ], dar nu Îl recunosc! Pentru că „ochii lor erau ținuți [οἱ ὀφθαλμοὶ αὐτῶν ἐκρατοῦντο] [ca] să nu-L cunoască pe El [τοῦ μὴ ἐπιγνῶναι Αὐτόν]” [Lc. 24, 16, BYZ]. Ei nu înțeleg cu cine vorbesc, nu înțeleg cine era Străinul care călătorea dimpreună cu ei, dar inima lor ardea în ei – pentru că se umplea de slava Lui –, pe când Domnul le vorbea și le deschidea Scripturile [Lc. 24, 32, BYZ] în fața sufletului lor. Căci, pe măsură ce înțelegem duhovnicește Scriptura, pe atât ea se deschide în fața minții și a inimii noastre. Dar dacă nu avem luminări de la Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne introduce în Scriptură prin slava Lui, dacă nu ne-o deschide duhovnicește sufletului nostru, ea e o taină desăvârșită și nevăzut este pentru noi Cel care ne-a dat-o în Biserica Lui.
Iar Sfinții Îl văd pe Domnul, Îl înțeleg pe El numai când se împărtășesc euharistic cu El! Căci, pe când mâncau Trupul și beau Sângele Lui cele euharistice, „li s-au deschis ochii [αὐτῶν διηνοίχθησαν οἱ ὀφθαλμοί] și L-au cunoscut pe El [καὶ ἐπέγνωσαν Αὐτόν], dar El S-a făcut nevăzut de la ei [καὶ Αὐτὸς ἄφαντος ἐγένετο ἀπ᾽ αὐτῶν]” [Lc. 24, 31, BYZ]. Pentru că El, de acum, era în ei înșiși, unit intim cu ei, pentru că Apostolii se împărtășiseră cu El.
Și dacă s-au împărtășit cu Domnul în mod euharistic și au vorbit cu El și L-au ascultat pe El tâlcuindu-le Scripturile cele despre Sine [Lc. 24, 27, BYZ], Apostolii au devenit martorii Lui, ai Celui înviat din morți.
Sfintele Femei Mironosițe, „[întru] dimineața cea adâncă [ὄρθρου βαθέος]” [Lc. 24, 1, BYZ], adică foarte devreme, au venit la Mormântul Domnului și „au aflat piatra rostogolită [ἀποκεκυλισμένον] de la mormânt. Și, intrând, nu au aflat trupul Domnului Iisus [τὸ σῶμα τοῦ Κυρίου Ἰησοῦ]” [Lc. 24, 3-4, BYZ]. Și, neaflând trupul Său, al Celui preaiubit, erau „în mare nedumerire” [Lc. 24, 4, BYZ]. Și pentru a spulbera nedumerirea lor, imediat au apărut deasupra lor, în slavă dumnezeiască, doi Îngeri ai Domnului [Ibidem], care le-au vorbit și le-au zis: „De ce căutați pe Cel viu cu cei morți [Τί ζητεῖτε τὸν ζῶντα μετὰ τῶν νεκρῶν]? Nu este aici [Οὐκ ἔστιν ὧδε], ci a înviat [ἀλλ᾽ἠγέρθη]! Aduceți-vă aminte cum v-a spus vouă, încă fiind în Galilea, zicând că Fiul omului se cuvine să Se dea întru mâinile oamenilor celor păcătoși și să Se răstignească, iar [în] a treia zi să învie!” [Lc. 24, 5-7, BYZ].
Și cum au reacționat atunci Sfintele Femei Mironosițe? Ele „și-au adus aminte de cuvintele Sale. Și, întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor 11 și tuturor celorlalți. Și [acestea] erau Maria Magdalini [ἡ Μαγδαληνὴ Μαρία] și Ioanna [Ἰωάννα] și Maria lui Iacovos [Μαρία Ἰακώβου] și celelalte împreună cu ele, care ziceau acestea către Apostoli [αἳ ἔλεγον πρὸς τοὺς Ἀποστόλους ταῦτα]” [Lc. 24, 8-10, BYZ].
Ele și-au adus aminte de cuvintele Lui și le-au crezut pe ele. Le-au crezut, pentru că au înțeles că ele s-au împlinit în persoana Lui. De aceea, ele au devenit primele martore ale învierii Sale și Apostoli pentru Apostolii Domnului. Care, până nu L-au văzut pe Domnul, până ce El nu i-a încredințat pe ei, au respins mărturia Sfintelor Femei. Căci „cuvintele acelora au părut înaintea lor ca o prostie [ὡσεὶ λῆρος] și nu credeau lor” [Lc. 24, 11, BYZ], mărturiei lor.
Însă Sfintele Femei Mironosițe au crezut mărturia Sfinților Îngeri despre Domnul! Nu s-au îndoit de veridicitatea vedeniei și a mesajului ei. Ele au crezut prin propovăduirea acelora, dar L-au văzut apoi și pe Domnul. Căci Sfintele Femei, „pe când mergeau să vestească Ucenicilor Săi, iată!, și Iisus s-a întâlnit [cu] ele, zicându-le: «Bucurați-vă [Χαίρετε]!». Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Sale [ἐκράτησαν Αὐτοῦ τοὺς πόδας] și I s-au închinat Lui [καὶ προσεκύνησαν Αὐτῷ]” [Mt. 28, 9, BYZ]. Pentru că Domnului nostru Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat, noi trebuie să I ne închinăm, și pe El să Îl lăudăm dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt pentru toți vecii. Căci El este Unul din Treime, împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos nu este „a doua persoană” a Treimii, cum spun mulți azi în mod eretic, ci Unul din Treime, pentru că este egal cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și împreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, chiar dacă Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt. Dacă El, Fiul Tatălui, ar fi „a doua persoană” a Treimii înseamnă că a fost un timp când El „nu a existat”. Însă erezia subordinațianistă e atât de veche, încât toți teologii de azi ar trebuie să o cunoască. Și, cu toate acestea, citesc pe ici pe colo, prin cărțile lor, că Fiul e „a doua persoană” a Treimii, iar Duhul este „a treia”, când nu există anterioritate și posterioritate în Treime, atâta timp cât persoanele Treimii sunt împreună-veșnice și fără de început. Ceea ce înseamnă că în mintea acestor oameni „doar Tatăl” e din veci, iar Fiul a apărut „după”, apoi Duhul Sfânt ca „al 3-lea”.
Însă, dacă nu avem Treimea din veci și pentru veci, înseamnă că nu avem niciun Dumnezeu. Iar pe teologii care vorbesc eretic despre Treime, numărând în mod eretic persoanele Treimii, pe cele împreună-veșnice și nedespărțite, îi rog să se întoarcă la teologia Bisericii și să vadă ce spun Sfinții Părinți ai Bisericii despre acest lucru. Pentru că temelia mântuirii noastre e credința Bisericii. Și pe dreapta credință a Bisericii noi trebuie să ne zidim ca oameni ai credinței, ca oameni evlavioși și Sfinți.
Pentru că, iubiții mei, Sfintele Femei Mironosițe, astăzi pomenite, au crezut propovăduirii celei dumnezeiești. Și-au amintit cuvintele Lui și le-au crezut pe ele. Cuvintele Lui le-au vorbit despre El și L-au adus pe El iar și iar în inima lor. Dar dacă suntem amnezici în materie de teologie și de viață bisericească, dacă uităm de la mână până la gură dogmele credinței și canoanele evlaviei Bisericii, atunci vorbește gura fără noi și cu păcat.
Pentru că, în materie de teologie, nu trebuie să vorbim din amintiri, ci cu sursele credinței în fața ochilor noștri sufletești și trupești. Trebuie să luăm Scriptura, trebuie să luăm cartea patristică și de cult, să le punem în fața noastră și să vorbim despre ele. Să vorbim despre ele smerindu-ne în fața lui Dumnezeu și cerând luminarea Lui ca să vorbim despre ele. Pentru că Domnul, dacă ne vede smeriți și cu totul doritori de adevărul Său, face cu noi ce a făcut și cu Sfinții Lui Apostoli: „Atunci le-a deschis mintea lor [Τότε διήνοιξεν αὐτῶν τὸν νοῦν], [pentru] a înțelege Scripturile [τοῦ συνιέναι τὰς Γραφάς]!” [Lc. 24, 45, BYZ].
Noi avem cu toții minte…dar numai când El ne deschide mintea, când ne luminează asupra cărților Sale, noi înțelegem cu adevărat ce texte avem în față. Ce adânc de teologie se află în textele din fața noastră. Căci luminarea credinței e pe măsura noastră duhovnicească! Pentru că un altul, mai mare decât noi în credință, poate vedea mai multe în Scriptură decât vedem noi, pentru că luminarea lui e pe măsura sa, a creșterii sale duhovnicești.
Tocmai de aceea eu insist pe nevoia de texte traduse bine, de texte nefalsificate. Dacă știi un text al Scripturii cu adevărat, tradus bine, ca acolo, atunci poți sta cu inimă smerită în fața lui, așteptând luminarea lui Dumnezeu pentru el. Dar dacă textul e aproximativ sau tradus ideologic, cum vom înțelege nuanțele lui lingvistice, apoi pe cele teologice și duhovnicești, când avem de-a face cu un fals? Și cum Icoana e frumoasă și bună și mântuitoare dacă e pictată în austeritatea ei teologică, tot la fel textul teologic e bun și mântuitor dacă e tradus ca acolo, în sinceritatea lui lingvistică și nu neologizat sau „înfrumusețat” ca să arate „mai bine”. Pentru că o Icoană „înfrumusețată” este una falsificată. Tot la fel, un text scriptural sau patristic „adus la zi” e unul falsificat. Pentru că Scriptura e o carte întinsă pe mai multe secole, iar o carte patristică este o carte scrisă într-un anumit secol și au modul lor de-a vorbi care nu e al nostru, al celor de azi. A face din Scriptură sau din Părinți niște texte postmoderne înseamnă a ne bate joc de ele, a le desființa. Dar dacă le traducem așa cum sunt ele, cu erorile, cu redundanțele, cu exprimările greoaie și pline de profeții și de taine, le lăsăm ca pâine adevărată celor care le mănâncă duhovnicește. Pentru că, dacă noi nu le înțelegem rostul lor în cărți, le vor înțelege cei care pot, cei care vor fi luminați pentru asta.
Cei care nu mai suportă adevărul adânc, tainic al Scripturii și al Părinților și al Slujbelor Bisericii încearcă să le traducă pe măsura lor, epurându-le de greutăți. Însă cărțile Tradiției sunt pline de greutăți, de taine, de lucruri dumnezeiești! Acomodarea, adaptarea lor la mentalitatea noastră înseamnă negarea adâncului lor teologic și duhovnicesc. Pentru că nu cărțile trebuie să vină spre noi, ci noi trebuie să mergem, cu multă smerenie și umilință spre cărțile Bisericii, pentru ca să înțelegem…ce putem să înțelegem din ele! Ce nu înțelegem, să le lăsăm neatinse! Să nu batjocorim cu insolența noastră tainele lui Dumnezeu!
A presupune una sau alta despre cărțile Bisericii, în afara luminării lui Dumnezeu, înseamnă a face lucrarea ingrată de detractor al lor. Nu le înțelegi, smerește-te! Nu sunt de vină cărțile Bisericii, ci tu, cel care ai o mare părere de sine!
Dumnezeu deschide cărțile Bisericii, le deschide sufletului și trupului său spre înțelegere, când vede că omul dorește să se mântuie, să cunoască, să Îl laude pe El, să propovăduiască adevărurile Sale. El deschide cărțile, când omul dorește să își sfințească viața. Dar ele stau închise pentru cei mincinoși, pentru cei trufași, pentru cei eretici, pentru cei afundați în plăceri de tot felul.
De aceea, cei care vin dis-de-dimineață la Biserică sunt cei care se nevoiesc toată viața cu slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Dacă slujirea e viața noastră, atunci noi nu lucrăm la program, nu lucrăm uitându-ne la ceas ca să treacă mai repede, ci lucrăm pe măsura inimii noastre, a bucuriei noastre de Dumnezeu și de oameni.
Multă bucurie și pace pe mai departe în marele și preaslăvitul praznic al Învierii Domnului! Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun, ca să facem cu inimă bucuroasă voia Lui! Amin.
[1] Începută la 15. 57, în zi de marți, pe 28 aprilie 2020. Soare, 25 de grade, vânt de 8 km/ h.
[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Cleopa.