Psalmul al 30-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Tot mi-e, Doamne, nădejdea spre Tine,
să nu lași în veci să duc rușine!
Cu mila Ta și cu dreptatea
să mă scoți din toată greutatea
și urechea Ți-apleacă de mi-ascultă,
să mă scoți degrab’ din grijă multă!
Tu să-mi fii Dumnezeu și scut tare,
năzuință, casă de scăpare!
Tu-mi ești Dumnezeu, tărie și-apărare,
cu puterea Ta cea sfântă [, din născare],
și-n numele Tău să-mi fii povață
către hrana ce este spre viață!
Și să mă scoți și din alunecare
și din cursa-ntinsă cu pierzare!
Că[ci] Tu, Doamne, îmi ești așteptare
și nădejde cu credință tare.
Sufletul meu în sfânta Ta mână
îl dau, Doamne, cu nădejde deplină.
Iar Tu m-ai scos de la greutate,
judecând cu a Ta dreptate.
Ai urât pe cei cu înșelăciune,
ce se păzesc în deșertăciune.
Și eu, Doamne, într-a Ta milă sfântă
mă voi bucura fără osândă.
Că[ci] ai căutat către-a mea plecăciune,
de mi-ai trimis, Doamne, iertare [în lume].
Sufletul meu de la greutate
l-ai scos, Doamne, pentru-a Ta bunătate,
că n-ai lăsat să mă împresoare
pizmașii mei, să mă omoare.
Ca nimeni să nu poată să mă-mprejmuiască,
mi-ai pus picioarele în lărgime [cerească].
Dumnezeul meu, mă miluie
pentru suferința ce mă-nvăluie!
Ochii mei de groază se-ntristează
în toate părțile căutând să Te vadă.
Am slăbit din fire, pântecele-mi seacă,
sărmanul meu suflet ce să facă?
Viața mi s-a stins cu trai de jale,
suspinând ades de vești amare.
Am slăbit de lipsă și nu am vârtute,
pace-n oase n-am, de război iute.
În[tre] toți pizmașii sunt de-ocară,
vecinii mei mă urăsc în țară.
Este-n frică toată cunoștința,
s-a uitat între noi și bunăvoința.
Acuzarea mea văzând, toți mă lăsară
și singur am rămas străin afară.
Mă uitară toți ca viii mortul,
vas fără de treabă și pierdut cu totul,
auzind al multora zgomot de pâră
[cu care]-mprejurul meu se sfătuiră,
să-mi scoată din mine bietul suflet,
să-mi facă răul ce le stă în cuget.
Ci mie, Doamne, spre Tine mi-e gândul
și nădejdea, precum îmi știi rândul.
În mâna Ta mi-s sorții de viață,
[ca] să petrec trai fără de greață.
Râvna să le tai, Dumnezeu[le] Sfinte,
și să mă scoți din mâini cumplite!
Și fața Ta cea sfântă Ți-o ivește
spre sluga Ta, de mă miluiește!
Și din mâna pizmașului mă scoate,
din rușine, din scârbele toate!
Strigatu-Te-am, Doamne, să-mi vezi greul,
[și] să mă izbăvești din tot răul!
Necurații rușine să simtă
și să-i soarbă Iadul, să-i înghită!
Și buzele să le fie mute,
să le sece și limba cea iute,
despre cel Drept rău să nu grăiască,
să-l defaime și să-l ocărască!
Câtă-Ți este, Doamne, bunătatea,
de o-ntinzi spre toți, în toată partea,
și averea Ta, Doamne, strânsa,
de veselești pe cei Drepți cu dânsa!
Celor ce au nădejde în Tine cu teamă,
le-ai ascuns avere fără seamăn[1],
din mila Ta cea nemăsurată,
să le fie-n vreme ne-ncetată[2].
Pentru lumea ce le stă-mpotrivă,
le vei ușura nevoia-n pripă,
ascunzându-i în taină de viață,
să-i îndulcești cu sfânta Ta față!
Și de tulburarea omenească
să-i acoperi, să se odihnească!
Să petreacă-n sfânta-Ți casă [cu mărire],
limba rea să nu le facă poticnire!
Binecuvântat să fii peste lume,
prin sfântul Tău și vestitul nume,
că[ci] Ți-ai minunat a Ta milă
peste cetatea căreia i-e greu și silă.
Ci de spaimă eu am zis întru mine:
nu cumva să fiu urnit de [la] Tine,
să mă lepezi cu amar și durere
din sfânta Ta față și vedere!
Pentru-aceea mi-asculți, Doamne Sfinte,
sărmanul meu glas de rugăminte,
și când Te-am strigat din greutate,
m-ai întâmpinat cu bunătate.
Cuvioșii toți, iubiți pe Domnul,
ținând dreptatea cu tot omul!
Că[ci] Dumnezeu își încearcă judecata
și va certa trufia și strâmbătatea.
Puneți bărbăție și răbdare,
cu vârtute, cu inimă tare,
cei ce-aveți nădejde spre Domnul,
că[ci] veți fi lăudați de tot omul[3]!


[1] În Împărăția Cerului.

[2] În veșnicie.

[3] De toată umanitatea credincioasă.