Iubiții mei,
Hristos a înviat[1]!
Și Hristos Cel răstignit și înviat, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre, Cel care este împreună-veșnic, fără de început și deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Cel împreună-închinat și slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, vorbește cu oamenii în mod direct și pe înțelesul lor. El intră în dialog cu oamenii la modul comun, pentru ca, în discuția cu ei, să le vorbească din ce în ce mai teologic și să Se reveleze pe Sine în fața lor.
Merge împreună cu Sfinții Lucas și Clopas pe cale [Lc. 24, 15, BYZ], îi lasă pe aceștia să vorbească, să își exprime tristețea, așteptarea, nedumerirea, iubirea lor [Lc. 24, 19-24], după care le tălmăcește locurile vechitestamentare referitoare la persoana Sa [Lc. 24, 27]. Și vorbele Domnului, cele pline de slava Lui cea veșnică, le-a luminat mințile și le-a aprins inimile celor doi Sfinți ai Săi, pe când El mergea împreună cu ei pe cale și le deschidea Scripturile [Lc. 24, 32, BYZ].
Pentru că Scripturile, înțelegerea Scripturilor, e prima împărtășire cu Domnul. Fapt pentru care Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie începe cu citirea din Apostol și din Evanghelie, cu tălmăcirea Scripturii, ca luminare și aprindere a noastră pentru unirea intimă, euharistică, cu Domnul slavei. Adică cu Iisus Hristos Cel răstignit și înviat, Care a intrat și cu trupul Său cel transfigurat întru slava Lui. Căci „nu acestea se cuvenea să pătimească Hristos [οὐχὶ ταῦτα ἔδει παθεῖν τὸν Χριστόν] și să intre întru slava Sa [καὶ εἰσελθεῖν εἰς τὴν δόξαν Αὐτοῦ]?” [Lc. 24, 26, BYZ].
Crucea a fost drumul spre Înviere al Domnului, pentru ca El să intre pentru veșnicie întru slava Lui și cu trupul Său cel asumat din Preacurata Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria, Maica Sa. Și tocmai de aceea noi mărturisim Crezul Bisericii înainte de împărtășirea cu Domnul. Pentru că în Crezul cel unul al Bisericii, Hristos este Fiul Tatălui și Cel împreună-închinat [συμπροσκυνούμενον] și împreună-slăvit [συνδοξαζόμενον][2] cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și cei care au același Crez bisericesc, care au aceeași credință apostolică și patristică, și care trăiesc în Biserica cea una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν][3] a lui Dumnezeu, se împărtășesc din același Potir euharistic.
Pentru că noi, ortodocșii, avem un singur Dumnezeu în trei persoane, o singură credință apostolică, o singură Scriptură eclesială, un singur Crez bisericesc, un singur cult divino-uman, un singur Potir preasfânt din care ne împărtășim cu toții, fie că suntem clerici, mireni sau monahi. Și toți câți suntem creștini ortodocși facem parte din Biserica cea una a lui Dumnezeu, cea nedespărțită și ajunsă de la Domnul până la noi, pentru că Biserica e trupul Său, iar noi suntem mădularele Sale cele duhovnicești, adică cei pe care Dumnezeu ne-a răscumpărat, ne-a curățit, ne-a luminat și ne-a sfințit prin slava Lui cea veșnică.
Și trebuie să creștem duhovnicește mereu, trebuie să ne luminăm mereu, trebuie să ne umplem pururea de focul iubirii Sale celei dumnezeiești, pentru ca să ne apropiem cu evlavie de Domnul slavei. Căci în Potirul Bisericii e Hristos Cel răstignit și înviat și Care a intrat în slava Lui cea veșnică. Pentru că noi ne împărtășim euharistic cu Domnul slavei, cu Cel care este Dumnezeu și om, și ne umplem de slava dumnezeirii Sale, curățindu-ne și luminându-ne și sfințindu-ne tot mai mult.
De aceea, cei care nu cunosc taina credinței celei una și mântuitoare și nu trăiesc duhovnicește în Biserica lui Dumnezeu, vorbesc despre Biserică[4] ca despre o instituție oarecare, ca despre o instituție cu totul pământească, care își are interesele, afacerile și rivalitățile ei. Pentru că nu văd nimic dincolo de ziduri și de oameni.
Însă, dacă privești duhovnicește Biserica lui Dumnezeu și întreaga Lui creație, atunci Îl vezi peste tot pe Dumnezeu. Îl vezi peste tot pe Făcătorul întregii creații, pe Cel ce ne-a creat pe noi și ne poartă de grijă și ne călăuzește pe noi spre mântuirea și sfințirea noastră.
Dar nu putem să-L vedem pe Dumnezeu și nu putem să ajungem să vedem duhovnicește întreaga Lui creație decât din interiorul Bisericii lui Dumnezeu. Căci numai ca mădulare vii și duhovnicești ale lui Dumnezeu, noi începem să vedem duhovnicește. Și când vedem duhovnicește, atunci El ne deschide nouă ochii sufletului, pentru ca să Îl vedem pe El cu adevărat [Lc. 24, 31]. Adică să-L vedem întru slava Lui cea veșnică.
Pentru că tot efortul nostru ascetic în Biserica lui Dumnezeu, toată nevoința noastră e pentru a ne face proprii luminării și vederii lui Dumnezeu întru slava Lui. Ca să înțelegem Scripturile, ca să înțelegem cărțile Bisericii, ne trebuie luminarea lui Dumnezeu. Și El ne luminează cărțile Bisericii, ne luminează asupra teologiei Bisericii pe măsura creșterii noastre duhovnicești și a folosului nostru real. Iar curățindu-ne și luminându-ne prin înțelegerile cele dumnezeiești, noi ne apropiem cu frica lui Dumnezeu în noi, cu credința în El și cu dragostea pentru El[5] de Potirul Bisericii, pentru ca să ne unim dumnezeiește cu Mirele Bisericii, curățindu-ne și luminându-ne și sfințindu-ne dumnezeiește prin unirea intimă cu El, pentru ca El să rămână în noi și cu noi, umplându-ne de toată bucuria și veselia cea dumnezeiască[6].
Pentru că Domnul S-a întrupat și a venit spre noi, oamenii, cu nespusă iubire, pentru ca să aibă o relație veșnică cu noi. Și El ne vorbește în mod direct tuturor, pentru ca să ne aducă pe toți la pocăință și, prin pocăință, să ne umple de dorința sfântă de a ne sfinți în relația cu El. Pentru că El a venit tocmai pentru ca să-i cheme „pe cei păcătoși întru pocăință [ἁμαρτωλοὺς εἰς μετάνοιαν]” [Mt. 9, 13, BYZ].
Și noi, cu toții, suntem oameni păcătoși! Numai că trebuie să recunoaștem acest lucru. Și nu numai să îl recunoaștem, ci să trăim tot timpul cu conștiința păcătoșeniei noastre, îndreptându-ne continuu viața noastră. Pentru că noi trebuie să trăim întru pocăință, întru schimbarea continuă a vieții noastre după voia lui Dumnezeu. Căci pocăința e trăsătura fundamentală a vieții creștine, alături de bucuria și de veselia cea dumnezeiască.
Pentru că pocăința e durerea continuă din sufletul nostru pentru păcatele și patimile noastre, adică pentru acelea prin care L-am îndurerat continuu pe Dumnezeul mântuirii noastre, pe când bucuria și veselia cea dumnezeiască sunt consecințele revărsării iubirii Sale celei dumnezeiești în noi. Căci noi putem doar să ne mâhnim și să ne întristăm și să plângem pentru păcatele noastre. Să ne fie rușine de ele și să renunțăm la ele. Dar iertarea păcatelor noastre o primim de la El! Nu ne putem ierta de unii singuri. Nu putem să ne ridicăm din păcatele și din patimile noastre, adică din înșelările noastre de unii singuri, ci El ne ridică în Taina Mărturisirii. Pentru ca în Taina Euharistiei să Se unească în mod dumnezeiește cu noi, revărsând în noi slava Lui cea veșnică, care ne umple de toată bucuria și veselia cea dumnezeiască.
Pentru că toată bunăstarea noastră duhovnicească și trupească, toată virtutea noastră e consecința revărsării slavei lui Dumnezeu în noi prin Tainele și Slujbele Bisericii. Viața noastră duhovnicească e viața Bisericii. Tocmai de aceea noi nu putem trăi fără Slujbele Bisericii, fără iertarea sacramentală a păcatelor noastre și fără împărtășirea noastră euharistică cu Domnul!
Hrana noastră primă e cea duhovnicească, pentru că viața noastră e una duhovnicească. Și ca să te hrănești duhovnicește trebuie să te împărtășești cu Domnul și să citești cuvintele Lui, să le înțelegi cu toată ființa ta, ca să te umpli de simțirea, de lumi- narea și de vederea Lui.
Tocmai de aceea, când Domnul a venit spre întâlnirea cu samaritisa [ἡ σαμαρεῖτις] [In. 4, 9, BYZ], cu viitoarea Sfântă Mare Mucenică Fotini [Φωτεινὴ], pe care o pomenim pe 26 februarie[7], El ne-a arătat că sufletul omului, chiar când e plin de păcate, dorește cu adevărat viața cea dumnezeiască. Și că noi, cu toți păcătoșii, cu toți decăzuții trebuie să vorbim foarte serios și profund teologic, pentru că oamenii în adâncul lor caută adevărul, Îl caută pe Dumnezeu, caută viața cu El.
Căci în Evanghelia de azi [In. 4, 5-42] vedem că Domnul Și-a început vorbirea cu ea de la lucruri obișnuite, de la lucruri din jurul lor, dar că a condus-o spre tot mai înalte înțelegeri, până când i S-a revelat pe Sine și i-a spus: „Eu sunt, Cel care îți vorbesc ție [Ἐγώ εἰμι, ὁ λαλῶν σοι]! [In. 4, 26, BYZ]”. Pentru că femeia a ajuns la discuția despre Mesias [Μεσίας] sau Hristos [Χριστός], despre Care credea că El ne va vesti nouă toate [In. 4, 25, BYZ] cele ale mântuirii noastre. Și când Domnul a văzut că ea dorește să afle cine este Hristos, El i-a spus imediat: „Eu sunt, Cel care îți vorbesc ție [Ἐγώ εἰμι, ὁ λαλῶν σοι]!”.
Pentru că nu există mai mulți Hristoși, ci doar un Hristos, Fiul Tatălui, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt! Și Hristos vorbește cu oamenii pe înțelesul lor, pentru că El Se pleacă la nivelul nostru de înțelegere și când suntem prunci și când suntem adolescenți și când suntem maturi și când suntem bătrâni de zile. Și El ne vorbește pe înțelesul nostru pentru binele nostru veșnic.
Dar dacă noi ascultăm alte glasuri și nu glasul Lui, dacă ascultăm sloganuri și nu Evanghelia mântuirii, asta o facem asumat, murind duhovnicește datorită alegerii noastre. Căci și Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva au murit sufletește atunci când au păcătuit, dar trupește au murit peste sute de ani, după cum ne spune cartea Facerea: „Și [acestea] au fost toate zilele lui Adam, care a trăit 930 de ani, și [apoi] a murit [καὶ ἐγένοντο πᾶσαι αἱ ἡμέραι Αδαμ ἃς ἔζησεν ἐννακόσια καὶ τριάκοντα ἔτη καὶ ἀπέθανεν]” [Fac. 5, 5, LXX].
Însă, mai întâi de a muri trupește, ei au murit duhovnicește prin păcat. Pentru că orice păcat ne ucide duhovnicește. Și tocmai de aceea trebuie să spovedim în Taina Mărturisirii orice păcat care ne-a omorât sufletește, pentru ca Domnul să ne învie pe noi din moartea păcatului. Căci atunci când ne spovedim, noi vorbim cu Dumnezeu, Lui îi spunem păcatele noastre și de la El, prin Duhovnic, așteptăm iertarea și viața noastră cea duhovnicească. Adică simțirea, luminarea și vederea cea dumnezeiască.
Pentru că, fără slava Lui în noi, pe care o primim prin apartenența noastră vie la viața Bisericii, noi nu simțim și nu vedem nimic din lucrurile lui Dumnezeu. Și de aceea, când vorbești cu oameni morți duhovnicește, cu oameni care nu aparțin Bisericii sau care nu mai vor să se spovedească și să se împărtășească cu Domnul, deși ei sunt ortodocși, vorbești cu oameni care sunt morți de vii. Care sunt morți cu sufletul, dar sunt încă vii trupește. Și dacă știm acest lucru, nu trebuie să ne mai mire împotrivirile lor, hulele lor, nesimțirea pe care o pot exhiba, pentru că acestea sunt semnele morții lor sufletești.
Pentru că delicatețea duhovnicească, pacea sfântă, iubirea dumnezeiască, bunătatea cea plină de curăție a inimii, frica de Dumnezeu, smerenia, umilința, frumusețea duhovnicească, veselia și bucuria dumnezeiască, teologia cea dumnezeiască, simțirile și luminările și vederile cele dumnezeiești nu se găsesc în oricine, ci doar în oamenii cei duhovnicești ai lui Dumnezeu, în fiii reali ai Bisericii, în cei care sunt depozitarii vii, tezaurele vii ale cunoașterii și ale slujirii lui Dumnezeu. Oamenii lui Dumnezeu sunt adevăratele minuni ale acestei lumi, sunt minunile cele vii, conștiente și raționale ale acestei lumi. Pentru că ei s-au născut din Dumnezeu, din slava Lui, și trăiesc pururea în slava Lui și le înțeleg pe toate dumnezeiește. Le înțeleg cu mintea lui Hristos și nu cu mintea lumii!
Tocmai de aceea, minunile cele prea mari ale acestei lumi sunt Sfinții lui Dumnezeu, pentru că ei sunt locașurile raționale în care trăiește Dumnezeu prin slava Lui. Și nimeni nu poate mima sfințenia, pentru că ea este o realitate dumnezeiască ce nu poate fi învățată pe pământ, atâta timp cât coboară în noi de la Dumnezeu. Căci sfințenia este slava Lui, este trăirea continuă în slava Lui încă de aici, din viața de acum a Bisericii. Și a trăi în slava Lui înseamnă a fi cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este în tine prin slava Sa [In. 17, 21-23, BYZ]. Pentru că slava Lui e cea care ne unește în mod desăvârșit, pentru totdeauna, cu Dumnezeul mântuirii noastre.
Nu, nu trebuie să vorbim șmecherește și nici pedant cu oamenii, ci trebuie să le vorbim pe înțelesul lor despre marile dogme ale Bisericii! Dar încercând mereu să îi ridicăm la înțelegeri teologice și duhovnicești tot mai mari. Pentru că scopul coborârii noastre la înțelegerea oamenilor e pentru a-i ridica spre înălțimile vieții cu Dumnezeu.
Și predicile noastre, cât și discuțiile noastre cu oamenii, nu trebuie să fie nicidecum simpliste, vagi, pline de grandomanie, ci de experiență practică și de înțelegeri dumnezeiești. Pentru că trebuie să oferim continuu, cu bunătate, din experiența noastră teologică și duhovnicească, celor care au nevoie cu adevărat de ea. Căci oamenii de mâine ai Bisericii se formează acum, în clipa de față, și ei au nevoie de ajutorul și de experiența noastră eclesială.
Așadar, iubiții mei, suntem încă în praznicul Învierii Domnului, încă în bucuria pascală, dar mai sunt doar 10 zile ale acestui mare și dumnezeiesc praznic! Căci odovania praznicului, sfârșitul său, anul acesta e pe 27 mai, într-o zi de miercuri, adică în preziua sau ajunul Înălțării Domnului.
Și astăzi am trăit prima Dumnezeiască Liturghie de după această lungă și dureroasă închidere a noastră în Biserici și a dumneavoastră în case. Adică prima zi de Paști în care Biserica locală a putut fi cu adevărat împreună. Tocmai de aceea și bucuria noastră e mare acum, pentru că Biserica nu se poate bucura cu adevărat decât atunci când slujește împreună.
Ne-a fost greu la toți, dar acum ne bucurăm și trebuie să ne bucurăm dumnezeiește! Căci astăzi e Paștiul nostru, al tuturor. Astăzi am trăit pascal împreună, așa cum ar fi trebuit să trăim tot acest mare praznic al Bisericii lui Dumnezeu.
Să punem multă bucurie peste asceza și tristețea de până acum! Să așezăm deasupra lor multă rugăciune și multă mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru toate! Căci numai așa ne putem vindeca de durere, de tristețe și de singurătate. Căci numai așa putem să ne întoarcem la viața noastră socială, la locul nostru de muncă, la traiul comunitar.
Hristos a înviat și ne-a umplut de multă veselie!
Hristos a înviat și este cu noi pururea!
Hristos a înviat și El e bucuria noastră cea veșnică, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
[1] Începută la 9. 32, în zi de marți, 12 mai 2020. Soare, 23 de grade, vânt de 16 km/ h.
[2] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Crezul. [3] Ibidem.
[4] Statutul Bisericii Ortodoxe Române: http://patriarhia.ro/images/documente/statutul_bor.pdf.
[5] Aluzie la Μετὰ φόβου Θεοῦ, πίστεως καὶ ἀγάπης προσέλθετε, cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.
[6] Cu referire la ultima rugăciune tainică: Τὸ πλήρωμα τοῦ Νόμου καί τῶν Προφητῶν, Αὐτὸς ὑπάρχων, Χριστὲ ὁ Θεὸς ἡμῶν, ὁ πληρώσας πᾶσαν τὴν πατρικὴν οἰκονομίαν, πλήρωσον χαρᾶς καὶ εὐφροσύνης τὰς καρδίας ἡμῶν πάντοτε, νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν, cf. Ibidem.
[7] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2245/sxsaintinfo.aspx.
