Predică la Duminica a VI-a după Paști [2020]

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Și învierea Lui, a lui Dumnezeu Cel întrupat, e sfârșitul lumii noastre. Pentru că atunci când El S-a făcut „începătură [a învierii] celor adormiți [ἀπαρχὴ τῶν κεκοιμημένων]” [I Cor. 15, 20, BYZ], când El S-a făcut începutul celor înviați din morți, lumea noastră nu mai merge spre moarte, ci spre învierea cea de obște. Căci toți suntem chemați să înviem continuu din păcatele noastre. Toți suntem chemați să fim vii și nu morți! Pe toți ne cheamă Dumnezeu să fim bisericile Sale cele vii, cele dumnezeiești, în care El locuiește prin slava Lui.

Și dacă Dumnezeu ne învie pe noi din morți în Biserica Sa, dacă ne învie continuu din morți prin slava Lui cea veșnică, atunci noi suntem oameni care vedem, simțim, gândim, trăim duhovnicește și nu trupește. Pentru că pe toate le facem prin slava Lui, care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi pururea.

Din an în an oameni din presă și-au făcut un obicei pseudo-exegetic la duminica aceasta. Căci ne amintesc mereu de „orbii” care au ales „prost” la primele alegeri libere[2]. Pentru că ei cred că azi, în Duminica orbului, e o duminică în care, dacă vrei să alegi, „ți se înnegurează privirea”. Și, „orice ai face tu”, dacă ar fi alegeri astăzi, „ai alege prost”. Pentru că duminica asta ar fi o zi „cu ghinion” pentru toată lumea.

Numai că ziua de astăzi e o zi de fericire pentru toată lumea! E o zi de mare bucurie duhovnicească. Pentru că Evanghelia zilei [In. 9, 1-38] ne vorbește despre cum Domnul l-a vindecat de orbire pe un orb din naștere [τυφλὸν ἐκ γενετῆς] [In. 9, 1, BYZ] și nu despre cum „a orbit” pe cineva. Pentru că doar păcatul orbește!

Și alegem prost în viață, cu consecințe dezastruoase pentru noi, nu datorită unei zile, nu datorită unui om, nu datorită astrelor, nu datorită pisicii care ne taie calea, nu datorită opiniei publice, ci datorită nouă. Pentru că alegi pe măsura la cât înțelegi. Și dacă ești orbit de patimi, dacă nu ești luminat de Dumnezeu, dacă nu vezi duhovnicește, atunci alegi trupește, alegi păcătos și păcatele sunt cele care ne omoară.

Ca să votezi bine, trebuie să vezi bine oamenii. Și chiar dacă i-am vedea bine pe oameni, cei aleși de noi pot greși oricând, la fel ca noi. Însă când alegi un om pentru a fi președinte, pentru a fi ministru, pentru a fi ierarh, pentru a fi manager, pentru a fi muncitor trebuie să alegi caracterul omului. Ce este el în mod fundamental. Și ca să alegi în mod fundamental pe cineva trebuie să ai o mare vedere duhovnicească. Dar dacă nu suntem duhovnicești, atunci alegem oamenii după motive diverse, toate conjuncturale, pentru că nu vedem omul din fața noastră. Nu vedem cine este și ce poate să facă în mod fundamental. Nu vedem potențele omului din fața noastră.

Iar vindecarea Domnului de astăzi ne spune în subsidiar că nu boala trupească e problema noastră, ci boala sufletească. Nu din cauza ochelarilor sau a lipsei vederii nu înțelegem noi cine sunt oamenii, ci din cauză că sufletul nostru e lipsit de vederea lui cea duhovnicească.

Stai în fața omului și nu vezi nimic din el! Stai ca în fața unui zid și nu ca în fața unei cărți deschise. Dar dacă ai vedea cu ochii sufletului tău, dacă ai avea ochii curați, ai vedea ce cărți profunde sunt oamenii. De fapt, nu poți fi Duhovnic cu adevărat și nici scriitor profund, dacă nu vezi oamenii până în adâncurile lor. Pentru că ochii spălați și vindecați de către slava lui Dumnezeu sunt cei care văd adâncul omului. Luminat de Dumnezeu, omul vede adâncul celuilalt și se bucură de ceea ce vede. Și dacă îl vede, atunci îl poate ajuta. Dar dacă nu îl vede în adâncul lui, totul e un teatru ieftin, pentru că nu ai subiecte reale de discuție. Pentru că subiectele reale de discuție sunt cele despre cine suntem și ce facem toată ziua.

Așadar, nu doar în 1990 s-a ales prost, ci zilnic alegem prost, dacă nu suntem luminați și întăriți de Dumnezeu! Orice păcat pe care îl facem e o dovadă de prostie, de slăbiciune, de împătimire. Căci de ce am mai alege iar și iar în mod greșit, dacă ne-am fi lecuit din prima? De ce ne îmbuibăm din nou, de ce ne îmbătăm din nou, de ce drăcuim din nou, de ce ne aprindem sexual din nou, dacă știm că toate acestea sunt rele? De ce ne plac lucrurile de duzină și nu lucrurile grele, muncite? De ce ne plac bârfele și statul la televizor și la computer mai mult decât posturile și milosteniile și cărțile de luminare dumnezeiască? Pentru că ne e frică de asceză! Ne e frică de schimbarea noastră în bine, ne e frică de noutatea învierii noastre.

Îi vedem pe toți păcătuind, dar nu și pe toți pocăindu-se. Iar pocăința te duce în altă parte decât merge majoritatea. Păcatul e „cutumă socială”, pe când virtutea e un drum singular, personal, anevoios. Păcătuiești cu mulțimea, dar te pocăiești doar cu Dumnezeu. Și când stai cu Dumnezeu de vorbă din ce în ce mai mult, atunci nu mai mergi pe calea lor, pe calea multora, ci pe o cale din ce în ce mai îngustă, dar singura mântuitoare.

Și multora le e teamă de pocăință, de schimbarea lor în bine, pentru că nu știu unde duce binele. Dar binele făcut pe fiecare clipă duce la învierea noastră din morți! Dacă rămâi în păcatele tale, rămâi în moarte. Dar dacă învii din moarte, atunci nu mai mergi cu toată lumea, ci doar cu cei înviați din morți de către Dumnezeu, cu cei duhovnicești.

Am început să scriu predica de față după ce m-am întors de la două Înmormântări plus Dumnezeiasca Liturghie. Le-am înmormântat pe Aurelia și pe Georgeta. Pe ultima am întâlnit-o la același magazin de cartier unde îmi fac și eu cumpărăturile, și aceea a fost ultima oară. Dar moartea îngheață fața, trupul omului, și îl face departe de noi…

Iar când noi ne rugăm ca sufletele lor, ale celor adormiți, să ajungă „în locul [cu] lumină, în locul [cu] verdeață, în locul de odihnă [ἐν τόπῳ φωτεινῷ, ἐν τόπῳ χλοερῷ, ἐν τόπῳ ἀναψύξεως]”[3], ne referim la Împărăția lui Dumnezeu și nu la cimitir! Pentru că în Împărăția Lui este lumina cea veșnică, care veșnic izvorăște din ființa Dumnezeului nostru treimic. Iar locul cu verdeață veșnică sau locul veșnic verde, veșnic viu, este Paradisul lui Dumnezeu, este Raiul Său, este Împărăția Sa, unde nimic nu e trecător, ci totul e veșnic. Și acolo, în Împărăția lui Dumnezeu, e adevărata pace și desfătare dumnezeiască, dimpreună cu Dumnezeu, cu toți Sfinții și Îngerii Lui, pentru că acolo sunt cei care pururea se veselesc dumnezeiește.

Dar ca să mergi în Împărăția Lui, trebuie să învii acum și aici, în Biserica Lui! Pentru că pocăința e cea care ne ridică din moartea păcatului. Așa cum ne-a spus Domnul: „Amin, amin zic vouă că vine ceasul și acum este [καὶ νῦν ἐστιν], când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei care vor auzi, vor trăi [ζήσονται]” [In. 5, 25, BYZ].

Și noi, cei care păcătuim cu nerușinare, suntem morții care trebuie să audă duhovnicește glasul lui Dumnezeu! Noi trebuie să auzim și nu alții! Noi trebuie să auzim glasul Lui în conștiința noastră și să venim la El prin pocăință. Pentru că pocăința e ușa spre Dumnezeu și nu nesimțirea! Nesimțirea înseamnă rămânere în păcat, înseamnă încercarea de a ne „îndreptăți” pe noi înșine, de a ne prezenta ca fiind „Drepți” în fața tuturor, când noi suntem păcătoși, pe când pocăința e recunoaștere cinstită de sine în fața lui Dumnezeu. Când ne pocăim așteptăm mila Lui față de noi și nu medalii! Când ne pocăim tăiem tot răul din inima noastră, plecându-ne cu totul în fața Lui!

Pentru că El coboară în sufletul și în trupul care se smeresc continuu și se curățesc continuu pentru a fi casă a Lui. Iar sufletele și trupurile noastre se fac case ale Lui prin pocăință și prin toată virtutea cea dumnezeiască. Iar oamenii lui Dumnezeu sunt mereu în schimbare interioară, mereu în luminare interioară, mereu în înduhovnicire a întregii lor ființe, pentru că ei nu lâncezesc, ci robotesc tot timpul.

Nu, nu sunt roboți, sunt oameni, dar robotesc tot timpul! Adică se trudesc, muncesc din greu pentru a se curăți de patimi, de neștiință, de neatenție, de îndoială, de toată ispitirea, de toată necurăția. Dar dacă nu ești întins ca arcul pentru Dumnezeu, dacă nu ești ascetic, trece vremea pe lângă tine și tu rămâi tot mort.

De aceea, nu trebuie să ne temem de moarte, de moartea care ne face reci și ne îngroapă, ci de moartea sufletului, de moartea dinăuntru, pe care o ascundem ca pe-o „comoară”, când ea este falimentul nostru total!

Mergem cu moartea în noi și zâmbim!

Nu ne mai e rușine că suntem morți!

Și nu ne mai rușinăm de moartea noastră sufletească pentru că am coborât în iadul nesimțirii. În iadul unde n-avem nimic și nici nu contăm pentru cineva anume.

E înfiorător, nu, adevărul?!…

Nouă, megalomanilor, nouă, celor care credem că „le știm pe toate”, nouă, celor care nu ne lăsăm sfătuiți de nimeni, nu ne place să înviem. Ne place moartea noastră, ne-am învățat cu ea și ne dezgustă viața bună, cea duhovnicească. Căci trecem pe lângă Dumnezeul Cel înviat din morți, pe lângă începătura celor înviați din morți, și rămânem goi, singuri și morți. Pentru că alegem, în mod funest, nepocăința…

Cel orb din naștere a văzut! Dar a văzut nu doar cu ochii cei de carne, ci și cu ochii sufletului său. „[Și] Iisus a auzit că l-au scos pe el afară [din sinagogă, că l-au exclus pe el din sinagogă]; și, aflându-l pe el, i-a zis lui: «Crezi tu întru Fiul lui Dumnezeu?». I-a răspuns acela și I-a zis: «Și cine este, Doamne, ca să cred întru El?». Și i-a zis lui Iisus: «L-ai și văzut pe El, și Cel care vorbește cu tine, Acela este». Și el Îi zise: «Cred, Doamne!»; și I s-a închinat Lui. Și i-a zis Iisus: «Eu întru judecată [εἰς κρίμα] întru această lume am venit, ca cei care nu văd să vadă [ἵνα οἱ μὴ βλέποντες βλέπωσιν] și cei care văd să fie orbi [καὶ οἱ βλέποντες τυφλοὶ γένωνται]»” [In. 9, 35-39, BYZ].

Și când judeci o speță anume, atunci împarți lucrurile. Unul e păgubitul și altul e infractorul. Iar infractorul nu e „felicitat”, ci pedepsit pentru păcatul lui. De aceea, cei care nu au văzut până azi, pot să vadă de acum duhovnicește. Pentru că pocăința e baia în care putem să ne curățim cu toții sufletele și trupurile noastre. Însă, dacă spui că „vezi” fără pocăință, dacă spui că „nu ai nevoie” de Biserică pentru ca să trăiești, atunci rămâi orb, rămâi în orbirea ta, în moartea ta, în iadul tău.

Iar judecata lui Dumnezeu e aceasta: că toți se pot mântui, dacă se pocăiesc și se lipesc de El pentru veșnicie. Dar dacă alegi singurătatea necredinței, atunci ți-ai ales Iadul.

Și Iadul e cea mai nebunească alegere pe care o facem. Pentru că alegi să suferi veșnic, când tu nu poți să suporți durerea unui cui care ți-a intrat în picior sau o mică rană la un deget, făcută din neatenție, în timp ce tocai ceapa pentru ciorbă. Cum să crezi că ești în stare să suporți chinurile duhovnicești ale Iadului, adică simțirea dureroasă a slavei Lui pentru veșnicie, cu toată ființa ta, care va fi atunci înduhovnicită, adică și mai sensibilă la toate, când tu ești sensibil la orice? Dar pentru că sperăm prostește că Iadul „e o glumă”, tocmai de aceea ne păstrăm moartea în noi, ne încălzim la piept Iadul și rămânem în el…

Dar, iubiții mei, noi suntem ai Lui, ai Celui înviat din morți! Și El, Domnul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ne ține în viața Lui pe fiecare zi. Iar la învierea cea de obște, toți „cei morți vor fi înviați [de Dumnezeu] nestricăcioși [οἱ νεκροὶ ἐγερθήσονται ἄφθαρτοι]” [I Cor. 15, 52, BYZ], adică duhovnicești, pentru că vom fi îmbrăcați întru nemurire [ἀθανασίαν] [I Cor. 15, 53, BYZ]. Pentru că toți ne vom împărtăși atunci de această mare și dumnezeiască consecință a învierii Domnului: de nemurirea sufletească și trupească.

Căci mulți vor acum să trăiască veșnic. Vor să nu mai moară niciodată. Însă Domnul vrea ca noi să înviem mai întâi duhovnicește, să înviem acum din moartea păcatului, după care să murim pentru o vreme, pentru puțină vreme, și să înviem cu toții la învierea cea de obște. Pentru că de la învierea cea de obște începe nemurirea pentru întreaga umanitate. Însă, „toți cei din morminte vor auzi glasul Lui [atunci, la învierea cea de obște], și vor ieși, cei care au făcut cele bune, întru învierea vieții; iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății” [In. 5, 28-29, BYZ]. Iar judecata lui Dumnezeu e aceasta: că toți putem învia prin pocăință, dar rămânem în moarte, dacă nu ne pocăim pentru păcatele noastre.

Și nepocăința ne face fiii morții, în loc de fiii învierii. Pentru că nepocăința va învia în noi judecata lui Dumnezeu, pedeapsa Lui cea dreaptă pentru păcatele noastre. Și asta când noi puteam, cu puțină pocăință adevărată, din tot sufletul, să ne mântuim.

Așadar, ca să fim fiii învierii, ca să fim fiii lui Dumnezeu, trebuie să nu lăsăm moartea în noi! Trebuie să nu lăsăm să troneze în noi păcatul, ci slava lui Dumnezeu. Căci dacă Dumnezeu e în noi și cu noi, atunci suntem fiii Lui, fiii Împărăției Sale, oamenii veșniciei lui Dumnezeu.

Încă 3 zile de prăznuire pascală! Miercuri, pe 27 mai 2020, este odovania praznicului Învierii Domnului. Atunci, cu dezlegare la pește, cântăm pentru ultima oară troparul Învierii Domnului, pentru ca joi să retrăim Înălțarea Lui, cu umanitatea Sa transfigurată, de-a dreapta Tatălui pentru veșnicie.

Iar dacă nu am înviat duhovnicește, cum să ne înălțăm mai presus de ceruri, acolo, unde este Domnul? Dacă suntem toată ziua cu nasul în afacerile noastre pământești, cum să zburăm la Domnul slavei cu mintea noastră? Căci se înalță duhovnicește numai cine trăiește duhovnicește. Și toți putem trăi duhovnicește, pentru că asta ne cere Dumnezeu să facem.

La mulți ani, multă sănătate și bucurie, și Dumnezeu să ne aducă iarăși împreună, în Biserica Sa, pentru ca să Îi slujim Lui! Amin.


[1] Începută în zi de joi, pe 21 mai 2020, la ora 20. 21. Sunt 14 grade afară și stare de ploaie.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_prezidențiale_în_România,_1990.

[3] Cf. http://users.uoa.gr/~nektar/orthodoxy/prayers/funeral_translation.htm.

Textul întregii rugăciuni e acesta: Ὁ Θεὸς τῶν πνευμάτων καὶ πάσης σαρκός, ὁ τὸν θάνατον καταπατήσας, τὸν δὲ διάβολον καταργήσας καὶ ζωὴν τῷ κόσμῳ Σου δωρησάμενος· Αὐτός, Κύριε, ἀνάπαυσον τὴν ψυχὴν τοῦ κεκοιμημένου δούλου Σου (τοῦδε), ἐν τόπῳ φωτεινῷ, ἐν τόπῳ χλοερῷ, ἐν τόπῳ ἀναψύξεως, ἔνθα ἀπέδρα ὀδύνη, λύπη καὶ στεναγμός. Πᾶν ἁμάρτημα τὸ παρ᾿ αὐτοῦ πραχθὲν ἐν λόγῳ ἢ ἔργῳ ἢ διανοίᾳ, ὡς ἀγαθὸς καὶ φιλάνθρωπος Θεὸς συγχώρησον· ὅτι οὐκ ἔστιν ἄνθρωπος, ὃς ζήσεται καὶ οὐχ ἁμαρτήσει· Σὺ γὰρ μόνος ἐκτὸς ἁμαρτίας ὑπάρχεις· ἡ δικαιοσύνη Σου, δικαιοσύνη εἰς τὸν αἰῶνα, καὶ ὁ νόμος Σου ἀλήθεια. Ὅτι Σὺ εἶ ἡ ἀνάστασις, ἡ ζωὴ καὶ ἡ ἀνάπαυσις τοῦ κεκοιμημένου δούλου Σου (τοῦδε), Χριστὲ ὁ Θεὸς ἡμῶν, καὶ Σοὶ τὴν δόξαν ἀναπέμπομεν, σὺν τῷ ἀνάρχῳ Σου Πατρί, καὶ τῷ παναγίῳ, καὶ ἀγαθῷ, καὶ ζωοποιῷ Σου Πνεύματι, νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.