Zi: 27 mai 2020

Iubiții mei,

Hristos S-a înălțat[1]!

Hristos Cel răstignit și înviat, Cel care după învierea Sa din morți S-a arătat de mai multe ori Ucenicilor Săi dintru slava Sa și fiind plin de slavă, pentru ca să îi încredințeze că El e viu și cu ei pururea, la 40 de zile după Învierea Sa El S-a înălțat în mod desăvârșit de-a dreapta Tatălui, urcând umanitatea Sa cea cu totul îndumnezeită în sânul Dumnezeului nostru treimic.

Hristos Dumnezeu S-a înălțat „în[tru] slavă [ἐν δόξῃ]”[2], după cum ne spune troparul praznicului, întru slava Sa, comună Dumnezeului nostru treimic, întru slava Sa cea veșnică, pentru ca să urce pentru veșnicie umanitatea Sa în Treime. Și, prin aceasta, prin îndumnezeirea desăvârșită a umanității Sale, să înceapă continua coborâre a Tatălui, prin Fiul, întru Duhul Sfânt, continua coborâre a Dumnezeului nostru treimic, prin slava Lui, în toți cei credincioși Lui.

Pentru că Hristos Dumnezeu S-a înălțat la cer, S-a înălțat cu umanitatea Sa în sânul Treimii, făgăduindu-le Ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt[3]. Făgăduindu-le modul de viețuire tainic al Bisericii, adică viețuirea cea duhovnicească, viața întru slava lui Dumnezeu.

Pentru că, în Biserică, noi trăim cu Dumnezeu, pentru că El coboară, prin slava Lui, în toți fiii Săi cei duhovnicești. Deși este mai presus de întreaga Lui creație, El este cu noi pururea, pentru că slava Lui e în noi și, prin aceasta, El e cu noi. Tocmai de aceea, creștinii nu trăiesc cu conștiința că Dumnezeu e „departe”, că El e „absent” din viața lumii, pentru că El e prezent prin slava Lui în întreaga creație și în ei înșiși. Și, în rugăciunea inimii lor, ei Îl simt pe Dumnezeu aproape, pentru că El e în ei și e pacea și bucuria lor cea veșnică.

Dar Dumnezeu coboară în noi prin slava Lui, pentru că „Domnul S-a înălțat întru ceruri ca să-L trimită lumii pe Mângâietorul [Ὁ Κύριος ἀνελήφθη εἰς οὐρανούς ἵνα πέμψῃ τὸν Παράκλητον τῷ κόσμῳ]”[4], pe Duhul Sfânt. Și El Se înalță cu umanitatea Sa în Treime, de unde nu S-a despărțit niciodată după dumnezeirea Sa, pentru ca să ni-L trimită nouă pe Preasfântul Său Duh, Care luminează [φωτίζον] sufletele[5] și trupurile noastre.

Pentru că adevărata luminare nu se dă prin învățătură, ci prin primirea și simțirea slavei lui Dumnezeu în noi înșine. Iar noi, toți cei botezați în Biserica slavei Sale, prin Dumnezeiescul Botez ne-am luminat duhovnicește, adică ne-am umplut de lumina, de slava Lui cea veșnică. Pentru că acest lucru ni-l spune rugăciunea de dinaintea ungerii cu Sfântul și Marele Mir: „Care și acum ai binevoit a naște din nou pe robul Tău cel nou luminat prin apă și [prin] Duh [ὁ καὶ νῦν εὐδοκήσας ἀναγεννῆσαι τὸν δοῦλόν Σου τὸν νεοφώτιστον δι’ ὕδατος καὶ Πνεύματος]”[6]. Iar nașterea din nou e totuna cu luminarea dumnezeiască. Pentru că Botezul e în același timp o naștere din nou, o naștere din apă și din Duhul Sfânt, din apă și din har și, în același timp, e o umplere a noastră cu lumina Lui. Pentru că în Botez ne umplem de lumina Lui și această umplere a sufletului și a trupului nostru cu lumina Lui cea veșnică e luminarea noastră cea dumnezeiască. Și numai cei curățiți, luminați și sfințiți de Dumnezeu în Biserica Lui pot înțelege duhovnicește cele ale lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îi luminează, prin slava Lui, pentru a le înțelege.

La polul opus slujirii Bisericii, „luminații”[7] ocultismului se încred în mintea lor pătimașă și rătăcită și plănuiesc lucruri împotriva vieții umane și sociale. Falsul „iluminism”[8] a fost și este o luptă împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii sale, pentru că pleacă de la premisa falsă că mintea umană își este suficientă sieși când vine vorba de a înțelege ce e bine și ce e rău. Însă mintea umană are nevoie continuă de ascultarea lui Dumnezeu și de luminarea Lui pentru ca să înțeleagă ce e bine și ce e rău. Omul nu se poate îndepărta de Dumnezeu pentru ca „să progreseze” în cunoaștere și în civilizație, ci are nevoie de ascultarea și luminarea Lui pentru ca să fie om. Căci omul se împlinește cu adevărat numai în relația lui cu Dumnezeu. Pentru că trebuie să placă lui Dumnezeu în tot lucrul și cuvântul, ca să se facă fiu [υἱὸς] și moștenitor  [κληρονόμος] al Împărăției Sale[9].

Sfântul Zaharias profețise Înălțarea Domnului la cer în Zah. 14, 4, LXX: „Și vor sta picioarele Lui în ziua aceea pe Muntele Măslinilor [καὶ στήσονται οἱ πόδες Αὐτοῦ ἐν τῇ ἡμέρᾳ ἐκείνῃ ἐπὶ τὸ Ὄρος τῶν Ἐλαιῶν], cel dinaintea Ierusalimului [τὸ κατέναντι Ιερουσαλημ], [cel] dinspre răsărituri [ἐξ ἀνατολῶν]”. Și acolo ne-a rămas până azi „urma piciorului drept al Domnului atunci când S-a înălțat”[10]. Pentru că El S-a înălțat de pe muntele milei la cer, El, Cel mult-milostiv, pentru că mila Lui e mai presus de toate. Și când noi strigăm liturgic „Doamne, miluiește!”, noi Îl recunoaștem pe El „ca Stăpân al nostru, dar [subliniem aici] și recunoașterea că acest Stăpân [al nostru] e nesfârșit de milos și de iubitor și deci de apropiat de noi”[11].

Tocmai de aceea, noi nu Îl tragem la rost pe Dumnezeu pentru că ne dă ploaie prea puțină sau prea multă, pentru că îngăduie să cadă grindină, pentru că zguduie pământul cu cutremure, pentru că îngăduie boli și incendii și crime abominabile, pentru că noi știm că ele sunt pentru păcatele noastre. Noi știm că El e prea-bun și prea-iubitor cu noi și cu toată făptura Sa, și că cele rele nu le îngăduie decât spre întoarcerea noastră de la păcate, pentru a-I sluji Lui.

De aceea, pedepsele Lui nu le socotim „atentate” la viața noastră, ci mustrările Lui părintești spre îndreptarea noastră. Iar dacă, din pruncia minții noastre, neînțelegând voia Lui, începem să ne războim cu El pentru că ne-a luat de lângă noi o ființă iubită sau pentru că nu ne-a dat locul în lume pe care noi ni-l doream, avem să înțelegem mai devreme sau mai târziu că alegerea Lui a fost fără de păcat. Că ceea ce El a ales pentru noi a reprezentat cel mai bun lucru pentru noi.

Cu cât ne maturizăm, cu atât înțelegem cine a făcut lucruri esențiale pentru noi. Cel care ne-a învățat lucruri importante în viață, cel care ne-a iubit, cel care ne-a ajutat în puncte cheie, acela e un om important pentru noi. Pe când, pe cei care ne-au pierdut timpul, pe cei care ne-au învățat să păcătuim, pe cei care ne-au canalizat spre lucruri care nu ne-au făcut bine, pe aceia îi conștientizăm ca neprieteni ai noștri. Pentru că e prieten cu adevărat cel care te învață binele cu adevărat, binele de care ai nevoie pentru toată viața ta și pentru toată veșnicia ta.

Când Ierarhul sau Preotul înalță Sfântul Trup al Domnului și face cu el semnul Sfintei Cruci în aer[12], atunci se retrăiește tainic, la Dumnezeiasca Liturghie, Înălțarea Domnului. Pentru că Cel răstignit și înviat, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre, Se înalță la cer și stă de-a dreapta Tatălui, pentru ca să ni Se dea nouă spre mântuire și sfințire. Iar atunci ni se spune: „Să luăm aminte [Πρόσχωμεν], [pentru că] Cele Sfinte [se cuvin] Sfinților] [τα Ἅγια τοῖς Ἁγίοις]!”[13].

Iar Cele Sfinte [τα Ἅγια], în cazul de aici, sunt Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge, adică El Însuși, Cel euharistic, Cel plin de slavă, Cel înălțat de-a dreapta Tatălui. Iar Cele Sfinte, Cele Dumnezeiești se dau celor care se îndumnezeiesc în mod continuu, „căci fără Mine nu puteți a face nimic” [In. 15, 5, BYZ]. Fiindcă nu putem să ne mântuim și să ne sfințim fără El, fără Dumnezeul mântuirii noastre.

Iar noi, pentru a ne sfinți viața noastră, trebuie să ne înălțăm, împreună cu Dumnezeu, mai presus de toate cele pământești, pentru a vedea pe cele dumnezeiești, pe cele pe care El ni le arată întru slava Sa. Tocmai de aceea, vederea extatică înseamnă înălțarea noastră la cele dumnezeiești, dar și lu- minare dumnezeiască. Pentru că numai Dumnezeu, prin slava Lui, ne poate înălța pe noi ca să vedem cele dumnezeiești, iar vederea Lui e o umplere de lumină a ființei noastre. Pentru că vederea Lui extatică e o reactualizare a Botezului nostru, a clipei în care El ne-a umplut de lumina Lui pentru prima oară.

Și dacă El ne înălță mai presus de cele create, dacă El ne înalță, prin slava Lui, întru Împărăția Sa cea veșnică, atunci putem să mărturisim cu adevărat că „am văzut lumina cea adevărată [εἴδομεν τὸ φῶς τὸ ἀληθινόν], am primit Duhul Cel ceresc [ἐλάβομεν Πνεῦμα Ἐπουράνιον], am aflat credința cea adevărată [εὓρομεν πίστιν ἀληθῆ], nedespărțitei Treimi închinându-ne [ἀδιαίρετον Τριάδα προσκυνοῦντες], căci Aceasta ne-a mântuit pe noi [Αὕτη γὰρ ἡμᾶς ἔσωσεν]”[14].

Iar vederea luminii celei adevărate e totuna cu primirea Duhului Celui ceresc. Și vedem lumina Lui sau primim pe Duhul Lui în vedere extatică, în extaz, atunci când Dumnezeu ne dăruie această mare binecuvântare dumnezeiască. Și când Îl vedem extatic pe Dumnezeu, când Îl vedem dumnezeiește, când Îl vedem întru slava Lui, atunci aflăm și credința cea adevărată, teologia cea adevărată, care e revelarea Lui în viața noastră. Însă Dumnezeul nostru este Dumnezeul treimic, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, iar noi ne închinăm Treimii Celei deoființă și nedespărțită, Cea care ne mântuie pe noi.

Pentru că revelarea lui Dumnezeu în viața noastră reconfirmă credința Bisericii. Dumnezeu, în toate vederile cele dumnezeiești ale Sfinților Lui, reconfirmă adevărurile Bisericii, pe care ea le păstrează tradițional. Tocmai de aceea, când cineva pretinde că „a văzut” lucruri care intră în dezacord cu Tradiția Bisericii, cu revelarea lui Dumnezeu în Biserică păstrată tradițional, acela vrea să introducă minciuni în Biserică. Pentru că Sfinții conglăsuiesc peste veacuri, având în esență aceeași experiență îndumnezeitoare, pe când cei rătăciți încearcă să introducă false „revelații”, adică înșelări drăcești, în viața Bisericii.

Dar ca să înțelegi ce e bine și ce e rău în viața lumii trebuie să fii luminat și învățat de Dumnezeu. Căci El e sursa reală a oricărei revelații, a oricărei descoperiri dumnezeiești, iar orice descoperire de la El luminează planul Lui cel preasfânt cu lumea. Adică pe acela de a duce întreaga Sa lume spre Împărăția Lui.

De aici vedem că Dumnezeu nu este exclusivist. Nu îi preferă pe unii și îi respinge pe alții, ci El dorește ca toți oamenii să se mântuie. Dar dacă oamenii nu vor să Îl cunoască pe El și să Îl iubească și să se mântuie în relație cu El, Dumnezeu nu îi mântuie cu forța, ci îi lasă în voia lor cea rea. De aici înțelegem că Iadul e o alegere personală, una rea, care e consecința nealegerii lui Dumnezeu. Pentru că atunci când nu vrem să fim religioși, când nu vrem să fim cu Dumnezeu, alegem să fim singuri pentru veșnicie, alegem Iadul…

Însă Cel care S-a înălțat mai presus de toate a coborât până la Iad pentru mântuirea noastră! Și El coboară continuu în iadul vieții noastre, pentru ca să ne ridice la Sine. Pentru că noi păcătuim de unii singuri, dar nu putem ieși din iadul nostru fără El. Și El Se coboară, la fiecare Spovedanie a noastră, până în iadul nostru, până unde noi am căzut, am decăzut, și de acolo ne ridică la Sine și ne unește cu Sine, de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat în viața noastră. El ne iartă și ne uită păcatele spovedite, unindu-ne iarăși cu Sine, pentru că dorește nespus de mult să fie cu noi pentru veșnicie. Tocmai de aceea noi nu putem să Îl tragem la rost pe Dumnezeu pentru ceea ce nu înțelegem sau pentru ceea ce ne afectează în mod direct, atâta timp cât El face pentru noi lucruri pe care nimeni altul nu le face, coborând la noi iar și iar pentru a ne ridica la Sine și a ne uni cu Sine. Și dacă, pe un om iubit, pe care îl rănim iar și iar, iar acela șterge toate cu buretele, ne rușinăm să îl privim în față când ne iartă a mia oară, cum nu ne-am rușina de El, de Cel care face pentru noi lucruri indescriptibil de mari și de milostive?

Însă, în același timp, Cel care te iartă mereu cu iubire infinită intră într-o intimitate tot mai mare cu tine, în care tu îți simți profund neputințele, dar simți și recunoștință imensă față de El. Știi cât de mult te-a iertat El, dar simți și cât de impropriu ești tu pentru iubirea Lui. Nu te simți confortabil cu totul, în sensul de lejeritate maximă, dar te simți bucuros, responsabil și recunoscător în același timp. Căci stai în fața Celui Preamilostiv, când tu te-ai arătat mereu un păcătos nesimțit, dar, în același timp, izvorul Lui de viață, care te inundă, te umple de o veselie nesperată.

Ești păcătosul prea mult iertat, ești cel adunat de prin șanțuri, ești cel scos din Iadul cel mai de jos, ești cel curățit, luminat și sfințit, după ce erai mai urât decât cel mai urât dintre toți. Și de acolo scoțându-te, din urâciunea ta, El te-a făcut mai curat decât zăpada și mai luminos decât soarele. Pentru că te-a îmbrăcat în lumina slavei Sale și te-a făcut fiu duhovnicesc al Lui spre viața cea veșnică.

Așadar, iubiții mei, Înălțarea Domnului este totodată și înălțarea noastră, a tuturor! Pentru că El S-a înălțat la cer pentru ca să ne ducă pe noi în cerul milei Sale. Pentru că noi nu puteam să ne împăcăm cu Dumnezeu și să ne urcăm în cer, dacă Domnul nu cobora la noi ca să ne urce în cer. Și, astfel, El coborând plin de milă față de noi, ne duce pe noi la Sine, ca să fie cu noi pentru veșnicie.

Să ne bucurăm și să ne veselim întru Dumnezeul mântuirii noastre! Pentru că El ne face vii și dumnezeiești pe noi și moștenitori ai Împărăției Sale, ca să fie cu noi pururea. Amin!

---

[1] Începută la ora 10.00, în zi de luni, pe 25 mai 2020. Sunt 16 grade afară și vântul bate cu 3 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3611/sxsaintinfo.aspx. [3] Ibidem.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p39.html. [5] Ibidem.

[6] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

[7] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Illuminati.

[8] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iluminism.

[9] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

[10] Cf. https://ro.jerusalem-patriarchate.info/locuri-sfinte-de-pelerinaj/muntele-maslinilor-eleon.

[11] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 124.

[12] Cf. Liturghier 2012, ed. BOR, p. 185.

[13] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html. [14] Ibidem.