Predică la Duminica a VII-a după Paști [2020]
Iubiții mei,
Hristos S-a înălțat[1]!
S-a înălțat întru slava Sa cea veșnică Învățătorul nostru Cel adevărat și Arhiereul Cel preabun al întregii lumi, Cel care ne-a învățat pe noi calea mântuirii și S-a răstignit pentru noi ca Jertfă curată și veșnic mântuitoare pentru toți. S-a înălțat în sânul Treimii cu umanitatea Sa răstignită, înviată și cu totul îndumnezeită, de unde nu S-a despărțit niciodată după dumnezeirea Sa, pentru ca să fie Împăratul nostru Cel veșnic. Căci „Dumnezeu L-a preînălțat [ὑπερύψωσεν] pe El și I-a dăruit Lui nume mai presus de tot numele, ca în[tru] numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de sub pământ, și toată limba să mărturisească că Domnul [nostru este] Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu, a Tatălui” [Filip. 2, 9, BYZ] și a Fiului și a Sfântului Duh. Căci slava cea veșnică e comună Treimii, pentru că izvorăște veșnic din ființa Dumnezeului nostru treimic. Pentru că ceea ce are Tatăl, are împreună, din veci și pentru veci, cu Fiul și cu Duhul Sfânt.
Și Dumnezeul mântuirii noastre ne învață și pe noi că avem în comun ființa umană, pentru că toți oamenii suntem deoființă. Pentru că El i-a creat pe Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva din care suntem cu toții. Și toată suflarea umană e chemată să intre în Biserică prin Botez și să se mântuie ascultând de Dumnezeu, pentru că împlinirea omului stă în viața cu Dumnezeu.
De aceea, Hristos Se înalță cu umanitatea Sa în sânul Treimii, pentru ca să ne adune pe toți într-o singură Biserică, în Biserica Lui cea sfântă. Se înalță întru slava Sa, pentru ca să fie, prin slava Sa, cu toți la un loc și cu fiecare în parte. Pentru că El ne atrage pe noi la Sine, prin iubirea cu care El ne iubește pe noi mai înainte de-a fi lumea, ca să fim cu El pentru veșnicie.
Dar ca să fim cu Domnul pentru veșnicie trebuie să omorâm moartea în noi înșine. Trebuie să omorâm toată patima și tot păcatul care ne omoară sufletește și trupește. Și numai cu El putem să omorâm moartea din noi înșine, pentru că El a omorât moartea în umanitatea Sa și ne dă și nouă puterea de a învia întru El. Însă, la învierea cea de obște, la învierea tuturor celor care au trăit vreodată pe pământ, va fi desființat ultimul vrăjmaș al omului: moartea [I Cor. 15, 26, BYZ]. Pentru că nimeni nu va mai muri de atunci încolo, atât timp cât Raiul și Iadul sunt veșnice, cu oameni nemuritori, care vor avea trupuri transfigurate de slava lui Dumnezeu.
Și Domnul va împărăți „până ce are să pună pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale. [Iar] vrăjmașul cel mai de pe urmă nimicit [va fi] moartea. […] Iar când toate or să fie supuse Lui, atunci și Fiul Însuși va fi supus Celui care Îi supune Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în[tru] toți” [I Cor. 15, 25-26, 28, BYZ]. Însă Treimea are o singură voință și o singură lucrare și o singură slavă dumnezeiască și o singură putere, stăpânire și Împărăție. Nu există ceartă și dorință de întâietate în Treime, pentru că toate personale dumnezeiești sunt egale și fără de început și fiecare persoană dumnezeiască le pune pe celelalte două în prim-plan. Tocmai de aceea nu numai Fiul și Duhul Se supun Tatălui, dar și Tatăl Se supune Fiului și Duhului, pentru că toate ale Treimii sunt comune și se fac în comun. Iar când Sfântul Pavlos vorbește aici de supunerea Fiului față de Tatăl se referă la supunerea cu totul a umanității Fiului față de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru că umanitatea Fiului a urmat întru totul voia Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, voia comună a Treimii Celei Preadumnezeiești, dându-ne nouă puterea dumnezeiască să Îl ascultăm în mod desăvârșit pe Dumnezeu.
Evanghelia de azi [In. 17, 1-13] ne-a prezentat o parte din rugăciunea arhierească a Domnului. Partea de început, pentru că acest capitol are 26 de versete. Și din rugăciunea Arhiereului Celui veșnic aflăm că Dumnezeu ne dăruie nouă „viață veșnică [ζωὴν αἰώνιον]” [In. 17, 2, BYZ], adică slava Lui cea dumnezeiască. Și cine primește viața sau slava Lui cea veșnică în Biserică, aceluia i se descoperă faptul că Dumnezeu e Treime de persoane. Iar dacă Tatăl e Dumnezeu adevărat [In. 17, 3], atunci și Fiul și Duhul sunt fiecare dintre Ei Dumnezeu adevărat, pentru că Dumnezeul nostru este treimic și nu monopersonal.
Iar Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume [In. 17, 3] pentru ca să învețe lumea taina Treimii și pentru ca să îi cheme pe toți la unirea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic. Trimiterea Fiului în lume e pentru ca lumea să se adune, în integralitatea ei, în Biserica Sa. Trimiterea Lui la noi e pentru unificarea lumii și pentru îndumnezeirea ei. Pentru că oamenii sunt chemați la a fi una cu Dumnezeu în Biserica Sa și pentru ca să se sfințească întru El. Dar cei care nu Îl vor pe El, aceia se luptă împotriva Sa și a Bisericii Sale, crezând că prin lupta lor pot deturna sensul lumii. Sensul pe care Dumnezeu i l-a dat creației Sale. Însă creația e condusă de Dumnezeu spre transfigurarea ei, care e voia lui Dumnezeu cu lumea și care se va petrece în mod indubitabil.
Lupta oamenilor cu Dumnezeu și cu Biserica Lui e din start pierzătoare, pentru că ea ne distruge interior. Cine se luptă cu Dumnezeu, se luptă, în fapt, cu împlinirea lui interioară, pentru că împlinirea noastră e numai în Dumnezeul mântuirii noastre, în Cel care ne-a zidit pe noi. Iar teologia Bisericii nu e o sumă de fraze fără finalitate practică, pentru că finalitatea teologiei e mântuirea și sfințirea noastră. Iar noi ne mântuim și ne sfințim acum, în clipa de față, în Biserica Sa, prin ascultarea lui Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor Sale. Și dacă ascultarea de El ne schimbă în mod radical viața noastră, atunci teologia este o știință pragmatică, e o lucrare care ne schimbă interior în mod desăvârșit, care ne îndumnezeiește.
Fiul, ca om, ascultă de Tatăl [In. 17, 4], implicit și de Duhul Sfânt, pentru ca să ne învețe pe noi ascultarea de Dumnezeu și, în același timp, ne spune că credința e lucrătoare, e dinamică, pentru că „am desăvârșit lucrul [τὸ ἔργον ἐτελείωσα] pe care Mi l-ai dat Mie ca să-l fac” [In. 17, 4, BYZ]. Aoristul ἐτελείωσα poate fi tradus cu „am împlinit/ am săvârșit/ am desăvârșit”. În traducerea mea publicată în 2016 – mă refer la traducerea Evangheliei după Ioannis – am folosit forma „am desăvârșit”, pentru ca să subliniez faptul că Domnul a făcut toate cele pentru noi în mod desăvârșit. Că iconomia mântuirii noastre a desăvârșit-o. Căci dacă aș fi spus „am împlinit” sau „am săvârșit” s-ar fi înțeles același lucru: Și-a dus lucrarea până la capăt. Însă, fără doar și poate, am fi înțeles cu toții nu numai că Și-a săvârșit/ terminat/ împlinit lucrarea Sa, dar a făcut-o în mod desăvârșit, cu totul dumnezeiește, pentru că a lucrat-o Dumnezeu întrupat și un un om. Iar nouă ni se cere același lucru: ca lucrarea noastră, ca nevoința noastră, să o trăim în mod desăvârșit. Adică să trăim și să adormim întru slava lui Dumnezeu, lucrând poruncile Sale până la sfârșit.
Slava Lui e veșnică și e comună Treimii [In. 17, 5]. Și El a înviat din morți plin de slava Sa, pentru că slava dumnezeirii Sale strălucea prin trupul Său cel transfigurat. Căci Acesta este Învățătorul nostru, Cel care ne-a învățat pe noi cele ale Sale [In. 17, 6-8]: Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Tatălui, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt! Pentru că Sfinții Apostoli „au cunoscut că din Tine am venit, [adică din Tatăl, că din Tine vin prin naștere, pentru că Tu M-ai născut], și au crezut că Tu M-ai trimis” [In. 17, 8, BYZ] în lume. Și Domnul S-a rugat pentru Ucenicii Săi, care sunt și ai Tatălui [In. 17, 9], implicit și ai Duhul Sfânt. Pentru că „toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale [sunt] ale Mele” [In. 17, 19, BYZ]. Și cele ale Tatălui și ale Fiului, acelea sunt și ale Duhului Sfânt, Cel deoființă cu Tatăl și cu Fiul.
Dumnezeu ne păzește pe noi ca să fim una, precum Treimea e una [In. 17, 11]. Dumnezeu ne păzește ca să fim o singură Biserică, ne păzește pe noi ca oameni ai credinței, pentru că spre aceasta ne luminează: spre a trăi în unitatea și frățietatea Bisericii. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne lu- minează niciodată „să inventăm biserici paralele cu Biserica” sau „să stricăm credința Bisericii”, ci ne luminează să trăim cu toții în aceeași Biserică, în Biserica Cincizecimii, în Biserica Lui. Căci rugăciunea Sa cea preasfântă este aceasta: „Părinte Sfinte [Πάτερ Ἅγιε], păzește-i pe ei în numele Tău [τήρησον αὐτοὺς ἐν τῷ ὀνόματί Σου], pe care [Mi] i-ai dat Mie [ᾧ δέδωκάς Μοι], ca să fie una [ἵνα ὦσιν ἕν], precum Noi [καθὼς Ἡμεῖς] [suntem una]!” [In. 17, 11, BYZ].
Pentru că Dumnezeu ne păzește, pe cei care suntem în Biserica Lui, pentru a nu ne rătăci și pentru a nu ieși din unitatea sfântă a Bisericii. Păzirea Lui este luminarea și conducerea noastră spre a face voia Sa. Căci numai când asculți de Dumnezeu rămâi în unitatea Bisericii, care e ca unitatea Treimii: deși sunt trei persoane, Ele au aceeași ființă și aceeași voință și nu voințe contrare. Pentru că și noi suntem mulți în Biserică, dar, prin credința una a Bisericii, noi suntem o unitate duhovnicească întru El.
Și cine trăiește întru El, acela trăiește întru bucuria Lui [In. 17, 13]. Și cine se bucură duhovnicește, acela suportă duhovnicește ura lumii [In. 17, 14]. Pentru că lumea îi urăște pe oamenii duhovnicești [Ibidem], pentru că ea e învățată de cel rău, de diavolul, să urască [In. 17, 15].
Însă ura este irațională, pentru că se împotrivește față de tot ceea ce bun. Când îi urăști pe Sfinții lui Dumnezeu, atunci, de fapt, te urăști pe tine însuți, pentru că scopul vieții tale e acela de a deveni Sfânt. Și dacă tu nu vrei să fii Sfânt, așa cum vrea Dumnezeu ca tu să fii, atunci ești o caricatură de om, pentru că te satanizezi continuu.
Indiferența față de Dumnezeu e o luptă constantă cu El. Toată neîncrederea, toată hula, toată lenea, toată neiubirea lui Dumnezeu e o luptă cu El. Dar lupta cu El e o distrugere constantă a ta! Pentru că te lupți cu Cel care e sursa vieții tale. Dai cu barda în El, când tu ești o ramură a Lui, Care e Copacul care te susține în viață. Îl urăști pe Cel care te-a creat și, prin aceasta, te urăști pe tine. Și dacă te urăști pe tine, atunci nu te poți bucura de viață și de oameni, pentru că tu îți ești propriul tău dușman.
Însă oamenii se sfințesc întru adevărul lui Dumnezeu, căci cuvântul Lui este adevărul [In. 17, 17]. Cuvintele Lui, voia Lui cu noi e adevărul și adevărul trăit de către noi ne sfințește. Tocmai de aceea, lupta pentru adevăr e lupta pentru sfințenie. Încordarea continuă pentru a traduce cuvintele lui Dumnezeu și ale Sfinților Lui, pentru a traduce Tradiția Bisericii, e încordarea sfântă pentru adevăr.
Pentru că problema nu e să traduci, ci cum traduci. Traduci descoperind adevărul oamenilor sau traduci pentru ca să îl acoperi, pentru ca să îl falsifici? Și dacă ești plin de adevărul lui Dumnezeu, dacă trăiești cu El și te bucuri de El în mod dumnezeiește, atunci iubești adevărul Lui și îl traduci spre folosul oamenilor. Dar dacă ai planuri rele, prin care vrei să strici cuvintele lui Dumnezeu, nu te interesează adevărul din textele Bisericii, ci cum să le răstălmăcești, cum să le falsifici, cum să le batjocorești.
Singura sfințire a omului este întru adevărul lui Dumnezeu [In. 17, 19]. E sfințirea în Biserica Lui. Și credința Bisericii e apostolică, pentru că Domnul S-a rugat „pentru cei care cred, prin cuvântul lor, întru Mine” [In. 17, 20, BYZ]. Pentru cei care cred în El datorită propovăduirii apostolice. Și piatra de temelie a Bisericii e apostolică, pentru că Sfinții Apostoli au rânduit toate în Biserică și ele s-au păstrat neschimbate până azi. De aceea, nu poți să fii în Biserică, dacă nu ești în Biserica ce vine de la Apostoli până la noi. Pentru că singura Biserică a lui Dumnezeu e Biserica Apostolilor, e Biserica Cincizecimii, e Biserica Sinoadelor Ecumenice, e Biserica ce nu s-a pătat cu ereziile și în care suntem noi astăzi. Pentru că noi nu avem nevoie „să inventăm Biserica”, ci să ne facem proprii Bisericii. Și ca să te faci propriu Bisericii trebuie să te faci propriu adevărului lui Dumnezeu și vieții ei celei dumnezeiești.
Domnul S-a rugat și pentru noi, cei de azi, și pentru toți cei din toate secolele, dorindu-ne tuturor să fim una în Biserica Sa [In. 17, 20-21]. Să fim una și să fim plini de slava cea una a lui Dumnezeu [In. 17, 22], pentru ca să trăim ca oameni desăvârșiți [In. 17, 23] înaintea Lui și înaintea oamenilor.
Sfinții Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic, pomeniți astăzi, L-au apărat pe Fiul lui Dumnezeu împotriva hulelor lui Arios [Ἄρειος], ereticul[2]. Și au mărturisit că El este deoființă cu Tatăl și că este Fiul Tatălui și nu „o creatură”, așa cum spunea ereticul. Pentru că adevărul trebuie mărturisit permanent, cu bucurie și evlavie, și tot permanent trebuie negată și ironizată toată erezia, toată minciuna demonică. Pentru că nu poți amesteca minciuna cu adevărul, după cum nu poți amesteca mâncarea stricată cu cea bună. Fiindcă cea rea o va strica cu totul pe cea bună.
Așadar, iubiții mei, în zilele praznicului Înălțării Domnului vorbim despre apărătorii Ortodoxiei, adică despre Sfinții care au apărat adevărul Bisericii de-a lungul secolelor, și despre nevoia constantă de teologie mărturisitoare. Pentru că teologia este viața noastră plină de adevărul lui Dumnezeu. Teologia este adevărul lui Dumnezeu personalizat în viața noastră și pe care toți îl văd în noi. Și dacă în noi e adevărul și slava lui Dumnezeu, atunci suntem martori autentici ai Bisericii lui Dumnezeu, ai Bisericii celei vii, în care ne mântuim cu toții.
Praznicul Înălțării Domnului se termină anul acesta în ziua de 5 iunie. Sâmbăta viitoare îi pomenim pe toți cei adormiți, pentru ca duminică, în ziua Cincizecimii, să retrăim ziua de naștere a Bisericii. A fi creștin e cea mai mare binecuvântare primită de la Dumnezeu, pentru că viața Bisericii e împlinirea omului. Ortodoxia Bisericii e adevărul mântuirii noastre, pentru că adevărul Îl laudă cu adevărat pe Dumnezeu. Și aceasta, Biserica lui Dumnezeu, e una, sfântă, catolică și apostolică, e Biserica Dumnezeului Celui viu, e Biserica tuturor Sfinților Lui.
Dacă nu suntem în aceasta, nu avem Biserică și nu Îi slujim lui Dumnezeu!
Dacă nu suntem aici, atunci suntem potrivnicii lui Dumnezeu și cei mai mari dușmani ai noștri! Pentru că nu ne putem mântui decât aici, în Biserica Dumnezeului celui viu, în Biserica mântuirii tuturor. Amin!
[1] Începută la 8. 10, în zi de miercuri, pe 27 mai 2020, la odovania praznicului Învierii Domnului. Soare, 12 grade, vânt de 3 km/ h.
[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Arius.