Al 9-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină
Cei mai mulți își aruncă
necredința lor
în tot ceea ce fac,
dezbrăcându-se în public
până în suflet,
fără să ne explice
motivațiile lor adânci.
Nu îți spun de ce nu cred,
de ce le e lene să fie ascetici,
de ce le e frică să fie Sfinți.
Ei drăcuie,
ei hulesc,
ei fac pe ei de frică,
ei sunt niște dumnezei ai stricăciunii,
ei nu știu să spună două vorbe despre ei înșiși
și despre lumea din jurul lor.
Necredincioșii erudiți însă
au ceva din nonșalanța dansului la bară,
atunci când scriu „teologie”
din interiorul necredinței.
Ei nu vor doar să știi că nu cred,
ci vor să te convingă că e un act poetic
să faci striptease pe bani.
Se învârt în jurul cozii,
molfăie locuri comune,
reîncălzesc ciorbele ereziilor,
dar nu atacă niciodată problema de fond:
că oamenii credinței trăiesc
în mod real, mistic, cu Dumnezeu
și nu își închipuie că fac acest lucru.
Pentru că Dumnezeu,
Cel care S-a revelat celor din trecut,
Se revelează și astăzi robilor Săi,
iar revelarea Lui este
tot la fel de reală ca faptul că
eu exist și tu mă citești.
Revelația, când participi la ea,
este realitatea ta,
este dragostea ta,
este viața la care participi,
e toată lumea ta,
așa cum eu o iubesc pe ea,
pe soția mea,
și iubirea dintre noi
e toată lumea mea.
Pentru că ne iubim
înaintea lui Dumnezeu
și întru slava Lui,
ca cei care am fost uniți de El
într-o unime duhovnicească.
Încercarea de a destructura
adevărul din afara lui
e ca și cum ai vrea să fii
o inimă care bate
în afara trupului.
Dar, pentru ca să înțelegi lucrurile,
trebuie să fii în interior,
trebuie să fii martorul revelației,
trebuie să ți se descopere El,
Cel cu majusculă,
în fața căruia tu te simți mic,
adică robul Său.
Și atunci, cu onestitate,
nu mai contează să vinzi cartea,
ci că ai un Dumnezeu.
Și atunci când ai un Dumnezeu,
nu mai contează dacă tu Îl negi și mă negi,
pentru că ceea ce este între El și mine nu
poate fi negat,
după cum nu poate fi negată legătura mea
cu limba maternă,
cu țara mea,
cu viața pe care o am
și care nu poate fi rescrisă
niciodată din afară,
ci doar redată cu datele mele.
Fără ceea ce știu eu despre mine
nu există o viață a mea,
după cum credința mea
cuprinde revelarea Lui despre Sine.
Pentru că credința e relația Lui cu mine,
e modul în care El mi se descoperă zilnic
și mă învață să mă sfințesc zilnic.
Adevărat, Părinte Dorin! Cei care ne neagă Biserica și credința uită adesea să ne spună de ce, care sunt motivele lor adevărate, subsolurile conștiinței în care s-au adunat reziduurile de-o viață ale luptei cu Dumnezeu. Așa e, pare nonșalantă necredința lor, așa ca toate opțiunile oamenilor pentru păcat: „se întâmplă să fie astfel”. Numai că orice păcat ascunde un profund egoism și o lovire în iubirea de Dumnezeu și de oameni, dacă te uiți mai bine. Orice păcat face pe cineva să sufere. Iar adunarea și înmulțirea „libertăților morale” pe care și le iau unii se termină în a-L nega pe Dumnezeu pentru că cel ce face asta nu își mai simte sufletul. Doamne ajută, frate Dorin, Praznic mare cu bucurie sfântă!
Multă bucurie și pace, Părinte Ovidiu, și vă mulțumesc pentru că îmi sunteți aproape!
Sărutăm dreapta, Preacucernice Părinte Dorin! Mare adevăr ați spus: noi suntem relația noastră de iubire cu Dumnezeu și cu oamenii și această relație e o taină ce nu poate fi fotografiată de ochii murdari ai lumii. Taina relației este între cei ce se iubesc și nu o poate intui cel ce privește din afară. Tocmai de aceea Dumnezeu ne dă adesea mărturia sfințeniei cuiva prin Sfintele sale Moaște, pentru că lumea nu poate vedea adâncul relației sale cu Dumnezeu. Și numai de aceasta ar trebui să ne pese, de relația cu El. Binecuvântați!
Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească în tot lucrul cel bun, Domnule Andrei! Să aveți un praznic plin de bucurie dumnezeiască!