Interviu cu mine însumi [1]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Interviu cu mine însumi
***
– Cum vom începe o astfel de carte utopică, care, fără doar și poate, va produce fețe mici, râzătoare, galbene, la adresa dumneavoastră, dar și a mea? Adică n-a vrut nimeni să vă ia un interviu și de aceea vi l-ați înscenat atât de prozaic?
– O vom începe, iubite Părinte Dorin, de la nivel maximal. De peste 42 de ani noi doi ne cunoaștem cel mai bine. Și dacă nici noi nu ne cunoaștem, cine ne-ar cunoaște în locul nostru? Dumneavoastră veți fi reporterul atent, necruțător, dar adânc cunoscător al meu, care pune întrebările cele mai bune pentru mine, cu adevărat interesante pentru public și pentru posteritate, iar eu voi fi personalitatea aceea complexă și minimalizată în mod constant, cel care răspund în cunoștință de cauză pentru noi doi. Fără ca vreodată, vă asigur, să uit că noi doi suntem de fapt eu însumi.
Și trebuie să facem cartea asta, trebuie să o facem neapărat, pentru că nu trebuie să îl lași pe altul să facă ceea ce doar tu poți să faci cel mai bine. Pentru ca cineva să mă întrebe lucruri cu adevărat importante trebuie să citească zeci de mii de pagini scrise și editate de mine, după care, ca și când n-ar fi fost de ajuns, mi-ar mai pierde și timpul cu alte întrebări, mai mult sau mai puțin puerile, pentru că n-a avut timp să le deducă din cărțile mele sau nu l-a dus capul. Așa că noi doi, în mod calm, sfătos, trebuie să punem adevărurile la locul lor, în ochii oamenilor, pentru ca acela, el sau eu însumi să aibă un contur sigur.
– La drept vorbind și eu simțeam nevoia de multiple clarificări. Când te expui atât de mult în online devii o zvonistică. Toată lumea crede că știe despre tine lucruri. Însă, vă asigur, că voi fi imparțial, dar dornic de adevărul nostru. Așadar, a meritat treaba asta cu scrisul, Părinte Dorin? Vă explică în vreun fel tot ceea ce ați scris până acum?
– Îmi place cum sună din gura dumneavoastră „Părinte Dorin”! Are ceva liniștitor, duios, maternal. Îmi dau seama când cineva are de-a face cu mine din modul în care îmi pronunță numele sau dacă îmi pronunță numele. Pentru că cel mai adesea nu îmi aud numele pronunțat. Aversiunea sau distanța față de mine îmi răzuiește numele în conversații. Și, la schimb, eu domnesc pe toată lumea. Vine necunoscuta persoană X la mine? Eu, imediat, ca și când am fi prieteni la cataramă de la 48, îi spun: „Doamnă Maria” sau „Părinte Alexandru”, fiind o greutate maximă să aud și reciproca din gura lor. Adică, mai pe scurt, e un eveniment când sunt vorbit pe numele meu. O paranteză, bineînțeles…
Însă n-am uitat întrebarea de fond! Și răspunsul e că merită din plin. Pentru că scrisul e cel mai bun înlocuitor al meu pentru vremea când n-o să mai fiu prezent fizic printre oameni. E o oglindă în care pot fi privit de aproape, care tinde să devină tot mai mult o icoană. Sau oglinda e transformată zilnic de către Dumnezeu în icoană, pentru că mântuirea și sfințenia, după cum știți foarte bine, sunt conștiente în Biserica lui Dumnezeu și nu post-apocaliptice.
Dar încă nu mi-au crescut aripi negre, deși mulți se jură că le văd la mine din pruncie sau chiar din pântecele matern! Și asta pentru că sunt un om păcătos. Iar conștiința păcătoșeniei mele e atât de vie în mine încât nu mă consider bun de Rai, ci mă văd în Iadul cel mai de jos. Dar nu metaforic sau fariseic, ci la propriu, pentru că patimile din mine au rădăcini puternice în Iad!
Tot ce am scris, scriu și voi scrie mă explică întru totul. De aceea nu sunt frate cu plagierea. Pentru că nu mă interesează să par ceea ce nu sunt, ci alerg continuu, zi și noapte, spre cel care trebuie să fiu.
– O alergare în timp, mărginită, cu presiuni de tot felul la adresa dumneavoastră…
– Da!…Dar o alergare care mă împlinește. Pentru că timpul e pentru mine cel mai mare tezaur, pe care îl prețuiesc la maximum. Nu mă plâng că nu am timp, pentru că am timp pentru orice lucru. Însă, în timp, trebuie să te pui în ipostaza de a lucra. Și eu sunt, după cum știți, un om care robotesc tot timpul. Pentru că proiectele mele de viață sunt modul meu de-a fi.
– Unii spun că vă pierdeți în diverse direcții, că v-ați luat prea multe de făcut și asta dintr-un orgoliu distructiv, vrând „să dovediți” tot timpul că sunteți în stare de noi și noi lucruri. Cât adevăr e în treaba asta?
– Adevărul lor este interesant, pentru că presupune că la baza operei mele stă orgoliul, revanșa, megalomania, poate chiar nebunia sau, de ce nu, prostia infatuată. Căci atunci când vezi carte după carte publicată, pe când alții abia se screm să scoată o carte la 10 ani sau la 30, ai așa, ceva dubii, față de băiatul asta, adică față de mine. „Se ia prea în serios”, adică e „un bou care se crede geniu”. Sau, „noi știm cum stă treaba cu cartea, e nevoie de decantări, de corcofeliri ale textului, trebuie să o mai arătăm la 40 de prieteni, ne mai dau ăia câte 50 de retușuri și adăugiri textuale, editura ne imperializează în fața vulgului și așa apare…o carte!”.
Însă adevărul meu e mult mai simplu și călăuzit de Dumnezeu, ceea ce pare „o mare grandomanie”. Eu încep o carte, o scriu și o termin călăuzit și întărit de slava lui Dumnezeu, pe care o simt în mine în mod continuu. Nu îmi pun problema că mai am 30 de cărți începute și o încep și pe a 31-a, ci, când simt că Dumnezeu mă luminează spre un anume proiect, eu îl încep imediat. Cartea de față a început azi, 10 iunie 2020, până în prânz, în timp ce călătoream spre București fără botniță la gură. Cei din jurul meu aveau, erau legaliști, numai eu am mers ilegalist, dar am putut să respir și să gândesc în voie. Pentru cei din viitor, care nu știu ce e aia „botniță” e vorba de…o idee fenomenală care a prăbușit economia României în acel an. Dar cum economia e un lucru prea puțin important pentru o țară, iar interesele meschine sunt adevărata realitate, dumneavoastră, cei din viitor, nu mai suferiți de metehnele trecutului. Am ajuns acasă, am făcut o baie plină de dragoste, am privit puțin la televizor, m-a apucat somnul și am dormit ceva timp, pentru că azi-noapte am dormit doar 3 ore și ceva, apoi am început să scriu cartea de față în timp ce Doamna Preoteasă face piața.
Pentru că atunci când Dumnezeu te luminează spre a face ceva anume și asculți, în mod smerit, voia Lui, lucrurile nu numai că cresc precum aluatul cel mai bun în copaie, dar aproape că se scriu singure aceste pagini. Așa că, iubitul meu Părinte Dorin, la baza operei mele, atât a celei religioase, cât și a celei literare, stă luminarea lui Dumnezeu, chiar dacă uneori nu pare deloc acest lucru. Însă, așa e! Vă asigur de acest lucru! Luminarea lui Dumnezeu e ideea cărții, e chemarea spre lucru, e întărirea în lucru, e coerența interioară a cărții, e bucuria și îm- plinirea finalului. Tocmai de aceea se bucură de cărțile mele doar oamenii care simt luminarea lui Dumnezeu și care au nevoie de ea. Care au nevoie de ea pentru ca să se curățească de patimi și să se mântuie.
Toate cărțile mele și ale soției mele sunt un legato de expresie, pentru că și ale sale se nasc la fel ca ale mele. Nu sunt orgolii, nu sunt luări la întrecere, ci sunt nevoia constantă de adevăr, de adevăr mărturisit, pentru că îl trăim cu toată ființa noastră.
Însă eu nu pot să conving pe nimeni de faptul că „adevărul” său despre mine n-are nimic de-a face cu mine. Dar am tot dreptul să spun adevărul despre mine, ceea ce facem și în această carte. O carte de un real succes, ca și celelalte, care va trece nebăgată în seamă o perioadă, însă nu pentru totdeauna.
– Pentru că nu aveți încă cititorii de care aveți nevoie?!…Nu e o megalomanie impertinentă să cereți o anume specializare unui cititor sau o anume desăvârșire interioară?
– Nu! Cărțile își au cititorii lor de-a lungul secolelor. Și, adesea, contemporanii au multă miopie când stau în fața cărților recente. Marile opere par incredibile, șocante, plictisitoare tocmai pentru că oamenii au standarde joase. E nevoie să se nască oameni foarte erudiți și duhovnicești în același timp pentru ca să îl perceapă pe un om duhovnicesc, pe un mare teolog, care e și un literat de geniu. Și, da, trebuie și o mare specializare, dar și o mare desăvârșire pentru a recepta marea operă, opera singulară! Pentru că oamenii sunt stresați tocmai atunci când ai o conștiință clară despre cine ești și ce faci. La băutură sau când îl apucă aburii infatuării oricine „se dă” de Eminescu, Stăniloae, Pavlos sau Augustinus, dar trebuie să te lase și opera. Numai că lipsa operei nu te lasă să fii unic în istorie!
– Dar dumneavoastră la Biserică, pe stradă, în întâlniri de tot felul nu păreți „cineva aparte”. Sunteți chiar șters, banal, necredibil…Și contrastează conștiința de sine din cărți și din luările de atitudine cu modul cum vă îmbrăcați, cum slujiți, cum vorbiți. E o dedublare? Trăiți o viață dublă: într-un fel sunteți în societate și în alt fel în fața paginii pe care o scrieți? Care sunteți adevăratul Părinte Dorin din cei doi?
– Din păcate, pentru oamenii care „mă iubesc” excesiv și mi-o și arată uneori, trebuie să vă mărturisesc faptul că cei doi Dorini sunt unul singur. Omul smerit, îmbrăcat sărăcăcios pe stradă, care se pierde în mulțime, care nu e anunțat de nicio trâmbiță și care slujește în pace, cu inimă deschisă și atentă împreună cu colegul său de slujire, e același cu cel care scrie. Pentru că eu scriu și pe stradă și în altar și în mașină și în metrou și în pat și în somn și la masa de scris și pe telefon și pe tabletă și pe computer și în sufletul meu, pentru că scriu mereu în sufletul meu. Și am conștiință de sine mereu, fiind conștient de valoarea mea, de unicitatea mea, de vocația mea și de harisma Preoției din mine însumi și de valoarea inestimabilă a operei mele, dar și de nedesăvârșirea mea în comparație cu voia lui Dumnezeu cu ceea ce trebuie să fie omul, fiecare om în parte. Însă nu e cazul să afișezi tot timpul cine ești și ce faci! Ba, dimpotrivă, îmi place să fiu ca tot omul pe care îl întâlnesc, să nu fac valuri la apă mică, să vorbesc despre câte în lună și în stele cu oricine e dispus să îmi ofere această prietenie, această încredere a dialogului.
Dar când se pune problema ca să răspund despre cine sunt și ce fac, eu am doar un singur adevăr, acest adevăr, despre care vorbim și aici.
– Adică reacționați la modul profund doar când sunteți chestionat pe marginea operei dumneavoastră. Sau când vedeți că nu sunteți înțeles.
– Mai degrabă când sunt satirizat. Uneori decid să spun adevărul brut despre mine însumi și despre munca mea, când acești drăguți contemporani cred că „semănăm”, pentru că și eu am nas și mâini ca și ei. Însă nu tot timpul! Din ce în ce mai mult, în mod privat sau deschis, nu mai mă interesează „să conving” pe cineva, pentru că am înțeles că oamenii care mă vor înțelege și se vor apropia de mine, pe lângă mulții farsori și informatori, vor fi doar cei luminați de Dumnezeu. Doar cei trimiși de El la mine. Dacă ei nu vor veni spre mine, eu nu mai fug după nimeni. E de ajuns că sunt persoană publică, că mă dărui zilnic, că nu mă ascund. Așa că oricine mă poate găsi în lumea onlineului, în lumea noastră. Dar, în fapt, nu sunt de găsit, chiar dacă sar în ochi tuturor, pentru că nu sunt în nicio gașcă „ortodoxă”, ci doar în Biserica lui Dumnezeu. E o mare siberie în jurul meu, o mare dezinformare, o multă vorbire de rău (o patimă care nu mântuie niciodată) pe nedrept, pe nimic, deși mai nimeni nu stă cu mine de vorbă la modul serios. Și pentru că toți „știu foarte bine” cine sunt, ce fac și de ce nu merit prietenia multora, am decis, iubite Părinte Dorin, să scriem această carte. Pentru ca să limpezim apele, nu cu înălbitor, ci cu adevărul. Căci adevărul e cea mai trainică temelie, una veșnică.