Poemul al 10-lea din vol. Te iubesc nu se termină

Ca să ai credința Bisericii
trebuie să citești mult,
să asculți mult
și să te smerești mult.
Pentru că e nevoie
să te deschizi cu totul,
ca o floare plăpândă,
dornică de bucurie,
pentru Cel ce voiește
să locuiască întru tine
prin slava Lui.
Dar dacă vrei o scurtătură
a ta, o credință pe măsura ta,
care să nu te depășească nicidecum,
atunci îți inventezi o credință,
așa cum îți inventezi un look social.
Și cei mai mulți oameni
au salata lor de credință
în care introduc orice:
o idee-două din Creștinism,
una din budism,
vreo practică musulmană,
trei glume de pe net,
o închipuire despre viața de dincolo
sau niciuna.
Dumnezeul lor
seamănă cu ei.
Căci dacă n-ar semăna cu ei,
nu l-ar fi inventat.
Îți închipui ce vrei despre tine
și despre el,
despre dumnezeul tău,
îți strângi în brațe singurătatea,
te erijezi în cel care dă sfaturi
despre credința lui
ca o salată de boeuf
și a cât de candid ești
tu „în comparație” cu alții,
și cam asta e problema credinței.
După cum,
problema culturii e la fel: citești
trei pasaje dintr-o carte,
mai multe din alta,
le știi pe toate aproximativ
și ai cultură.
La politică: te pricepi la fel.
Nu mai spun la dragoste: că acolo
le-ai făcut pe toate.
Pentru că inflația de cuvinte,
cu care îți umpli gura,
crezi că te ajută la ceva.