Predică la Duminica a II-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

dacă suntem români ortodocși atunci avem aceeași dublă identitate ca și strămoșii noștri. Ca și strămoșii noștri din secolul întâi al Bisericii. Pentru că, din mila lui Dumnezeu, strămoșii noștri, străromânii, alături de locuitorii din alte părți ale lumii, au fost încreștinați de Sfântul Apostol Andreas și de ucenicii acestuia. Și prin lucrarea dumnezeiască de propovăduire și de sfințire a Sfântului Andreas, Biserica a fost sădită și aici, pe pământul nostru, ca „stâlpul și temelia adevărului [στύλος καὶ ἑδραίωμα τῆς ἀληθείας]” [I Tim. 3, 15, BYZ].

Însă, cum Biserica e Dumnezeu împreună cu cei înfiați de El duhovnicește prin Botez și care sunt hrăniți și întăriți dumnezeiește prin toate Sfintele Taine și Slujbe ale Bisericii, ea e o sădire de viață dumnezeiască în oameni, adică e locuirea lui Dumnezeu în oameni prin slava Lui.

Clădirea Bisericii indică cu claritate faptul că în jurul ei trăiesc creștini ortodocși, care participă în mod regulat la Slujbe. Dar când vine vorba de Biserica cea vie a lui Dumnezeu, care Îi slujește Lui neîncetat, ea e formată din noi, cei de față și din toți cei binecredincioși din România și din întreaga lume, dimpreună cu toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că noi slujim toate dimpreună cu Dumnezeu și cu toată Împărăția Lui cea veșnică. Noi nu slujim niciodată de unii singuri, ci cu El și cu toată Biserica Lui din cer și de pe pământ!

De aceea, trebuie să avem continuu conștiința că noi nu suntem singuri atunci când slujim, când muncim, când gândim, când vorbim, ci împreună cu toată Biserica lui Dumnezeu. Și că de la noi se așteaptă mereu un cuvânt bun, un cuvânt sănătos, un cuvânt adevărat, o revărsare firească a sentimentelor și a stărilor de spirit, un comportament deplin uman și, în același timp, duhovnicesc. Pentru că noi nu suntem doar oameni, nu suntem doar români, ci suntem români care trăim în Casa lui Dumnezeu [ἐν Οἴκῳ Θεοῦ], în Biserica Dumnezeului Celui viu [Ἐκκλησία Θεοῦ Ζῶντος] [Ibidem], pentru că El ne-a făcut fiii Lui cei duhovnicești.

Și când trăiești în Casa lui Dumnezeu, a Dumnezeului Celui Viu, atunci nu ești un obiect, nu ești o masă sau un scaun, ci o ființă vie, duhovnicească, dumnezeiască, care trăiește întru slava Lui și pentru voia lui Dumnezeu. Și ființele vii, duhovnicești, care comunică cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui tot timpul, sunt legați de tot trecutul, prezentul și viitorul Bisericii Lui. Pentru că Biserica are un singur trecut, un singur prezent și un singur viitor, neexistând în Biserică conștiința „diversității confesionale”. Căci Biserica e una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν][2]. E astfel de la început, de la Cincizecime, și până în veșnicie.

Pe când „pluralitatea confesională” este un atentat demonic și o parodiere hulitoare a Bisericii. Orice schismă în Biserică a fost considerată un atentat demonic la unitatea Bisericii, o sfâșiere a veșmântului celui unu al Domnului. Când a căzut din Biserică o parte și încă una și încă una…căderea lor a fost considerată o rană nevindecată. Ereticii Bisericii sunt monofiziții, nestorienii, romano-catolicii, din cei rămași până azi în căderea lor, în aversiunea lor constantă față de Biserica lui Dumnezeu. Însă, datorită lor sau paralel cu ei au apărut noi și noi parodieri hulitoare ale Bisericii, noi și noi organizații religioase care pretind că sunt „biserici”, fără să aibă vreo legătură cu Biserica.

Tocmai de aceea, când mărturisim despre noi înșine că noi, ca români ortodocși, facem parte din Biserica lui Dumnezeu de două milenii, adică de la început, din primul secol al Bisericii, aceasta nu e „o grandomanie”, pentru că nu e un neadevăr, ci pura realitate. Noi am fost aici tot timpul și am trăit creștinește, neavând decât o singură Biserică. Când au apărut pseudo-bisericile în spațiul românesc, ele au apărut ca ceva nefiresc pentru noi. Și ele au rămas și sunt până astăzi existențe nefirești pe pământul nostru românesc, pentru că n-au de-a face cu Biserica.

Pentru că în materie de adevăr și de viață duhovnicească e ca în materie de roșii biologice: cine s-a învățat cu naturalețea, cu firescul vieții cu Dumnezeu în Biserică recunoaște imediat nefirescul „religios”, după cum omului de la țară, dacă îi dai roșii contrafăcute, îi repugnă imediat roșiile crescute artificial. Dar dacă nu ai adevărata experiență a Bisericii, ci ești bolnav duhovnicește, dacă ai în tine duhul lumii și nu Duhul lui Dumnezeu, atunci nu ți se pare aiurea că n-ai Sfinte Taine, n-ai Sfinți, n-ai praznice, n-ai asceză, n-ai post, n-ai Biserica cu toate ale ei. O muzică banală, un program predicatorial împănat cu trei triluri, plus două-trei rugăciuni făcute ad-hoc nu sunt atmosfera Bisericii, ci o parodie postmodernă a Bisericii.

Iar românii ortodocși, înrădăcinați în credința și viața Bisericii, nu suportă parodiile eclesiale, nu suportă hulele la adresa Născătoarei de Dumnezeu și la adresa Sfinților și a Îngerilor Lui, nu suportă desființarea Sfintelor Taine și Slujbe ale Bisericii, nu suportă nefirescul luptei cu Dumnezeu. Pentru că cel mai demonic lucru de pe pământ e tocmai acesta: să te prefaci că Îi slujești lui Dumnezeu, pe când tu distrugi Biserica lui Dumnezeu pe pământ. Și toate „bisericile” eretice ale lumii asta fac: se războiesc neîncetat cu Biserica lui Dumnezeu, pe când pozează în niște fete cuminți și delicate.

Sfinții noștri însă, ai românilor, sunt Sfinții Bisericii lui Dumnezeu. Și pe ei îi prăznuim astăzi cu bucurie mare și cu recunoștință veșnică. Pentru că astăzi îi prăznuim pe Sfinții români cunoscuți și necunoscuți de către noi, dar știuți de Dumnezeu, pentru că sunt la El și cu El pentru veșnicie.

Ei sunt prea mari, sunt prea frumoși și prea Sfinți, iar noi trebuie să învățăm continuu din modul cum au trăit și și-au sfințit viața în Biserica lui Dumnezeu. Pentru că ieri, azi și mâine noi ne-am sfințit, ne sfințim și ne vom putea sfinți viața în Biserica lui Dumnezeu.

Căci nu avem nevoie de alta, pentru că nu există o alta. După cum nu avem nevoie de alt dumnezeu, pentru că nu există alt dumnezeu, în afară de Dumnezeul mântuirii noastre.

Statornicia pe aceste meleaguri a coincis la noi, în mod preabinecuvântat, cu statornicia în Biserică. De aceea, noi vorbim de datini și obiceiuri românești, dar care s-au creat în Biserică în mod popular. Cum pregătim copilul pentru Botez, cum împodobim mireasa pentru Nuntă, cum facem colacii, cum ducem mortul la groapă, sorcova vesela, plugușorul, colindele și multe altele au de-a face cu Biserica, cu viața Bisericii. Și calmitatea și firescul lor ne vorbesc despre firescul oamenilor care merg la Biserică.

Pentru că la Nunta tradițională românească nu există lucruri urâte, după cum nu există lucruri necuviincioase la Înmormântarea tradițională românească. Că acum, în contemporaneitatea noastră, lucrurile s-au schimonosit din cauza a en factori, e altă treabă. Însă, până de curând, lucrurile erau într-un firesc plin de frățietate, de întrajutorare, de bunătate. Pentru că vecinii se respectau și se ajutau între ei, toți mergeau la aceeași Biserică, toți munceau de dimineața și până seara, toți aveau o viață plină de cumpătare. Cine ieșea din rând era ca nelumea, era aiurea, era fără minte. Pentru că toți înțelegeau că trebuie să se bucure de firescul vieții cu Dumnezeu și cu oamenii.

Ce să facem noi? Să recuperăm acest firesc! Să îl retrăim în cadrul vieții de acum! Venind la Biserică, fiind oameni ai credinței, fiind oameni civilizați și serioși în familiile noastre și cu toată lumea. Pentru că Biserica este stâlpul și temelia adevărului, stâlpul și temelia moralității, stâlpul și temelia firescului între oameni.

Dacă avem același adevăr, avem și aceeași dragoste pentru Dumnezeu și pentru oameni. Dacă avem tot adevărul Bisericii, avem și cadrul firesc al mântuirii și sfințirii noastre. Pentru că Sfinții români s-au sfințit aici, în Biserica Dumnezeului Celui viu, în aceasta pe care unii o neagă, iar alții o condamnă pentru una sau alta!

Dar mai înainte ca să negi și să condamni Biserica lui Dumnezeu trebuie să o cunoști, să o cunoști făcându-te tu însuți creștin ortodox. Așa cum nu poți nega cu adevărat o artă sau o știință fără să o cunoști, cu atât mai mult nu poți să negi și să calomniezi Biserica lui Dumnezeu Celui viu dacă stai în afara ei. Doar din înăuntru ai voie să îți dai cu părerea despre Biserică, pentru că din afara ei nu știi despre ce vorbești.

Eu pot să neg și să mă delimitez de orice pseudo-biserică, pentru că sunt membru al Bisericii. Eu știu cum arată Biserica și tocmai de aceea mă pronunț față de ceea ce nu e biserică. Dar dacă aș fi fost în afara ei, dacă nu aș fi fost creștin-ortodox, n-aș fi făcut altceva decât să hănțăn ca dulăul în fața porții, eu neștiind ce e Biserica.

Așadar, iubiții mei, nu trebuie să experimentăm non-bisericile ca să înțelegem ce e Biserica, ci trebuie să trăim în pace în Biserica lui Dumnezeu și să ne sfințim viața întru smerenie! Pentru că nouă nu ne lipsește nimic pentru ca să ne mântuim, în afară de voință și de asceză. Dacă vrem să ascultăm voia lui Dumnezeu și dacă ne nevoim continuu să împlinim poruncile Sale, aici, împreună cu Dumnezeu, trăim toată mântuirea și sfințenia. Dar dacă Îl căutăm pe Dumnezeu în pământuri fără de apă, dacă Îl căutăm în pustiurile ereziei, vom muri flămânzi și însetați duhovnicește. Pentru că aici e apa vie a slavei lui Dumnezeu, aici e curățirea, luminarea și sfințirea noastră, aici e începutul bucuriei și al veseliei celor dumnezeiești, aici e acasa noastră. Amin!


[1] Începută la 8. 18, pe 17 iunie 2020, zi de miercuri. Cer înnorat, după ploaie, 19 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Crezul.

2 comentarii la „Predică la Duminica a II-a după Cincizecime [2020]”

  1. Sărutăm dreapta, Pătinte Dorin! Aveți perfectă dreptate când spuneți că cei care nu trăiesc permanent în atmosfera harică a Bisericii unice și adevărate nu pot să înțeleagă și să creadă mărturia noastră. Aici e baiul: credința nu e doar o problemă de investigație raționalistă, deși nici aceasta nu e exclusă dacă e făcută cu zel, sinceritate și conștiință bună. E o problemă care ține foarte mult și de a trăi și a experimenta urmările harului, ale înduhovnicirii. Mulți eterodocși trăiesc în exaltarea părerii de sine și nu fac niciodată experiența umilirii cugetului, a pocăinței adevărate și a smereniei ortodoxe, pentru a vedea unde duce. Eu am făcut experiența mergerii la alte „biserici”, câțiva ani, ca să îi cunosc cu adevărat și de aceea sunt fericit că sunt ortodox, pentru că toate experiențele harice trăite, chiar foarte puține în comparație cu cei cu viață îmbunătățită, sunt de negăsit în perimetrul confesional eterodox. Binecuvântați și iertați!

    1. Sunt de acord și mă bucur pentru dumneavoastră, Domnule Horia! Dumnezeu să vă întărească în tot lucrul cel bun! Numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *