Interviu cu mine însumi [2]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Interviu cu mine însumi

***

– Sunteți complexat, Părinte Dorin, de ceva anume?

– Nu! Nu sunt complexat pentru că mi-am trăit primii 20 de ani la țară, nu sunt complexat de modul cum arăt, nu sunt complexat pentru că sunt Preot și nu altceva, nu sunt complexat că trăiesc în România și că scriu în limba română, nu sunt complexat de nimic. Pentru mine e o mare binecuvântare că mi-am trăit la țară copilăria și o mare parte din adolescența și prima mea tinerețe. Că am trăit-o la Scrioaștea, alături de bunicii mei. Pentru că aici am învățat firescul vieții cotidiene, cum arată roșia naturală, cum arată laptele muls de la vacă, cum arată florile, gâzele, păsările, cum poți alerga toată ziua, cum te poți juca toată ziua, cum poți prinde pește în râu și te poți bălăci, cum arată pădurea primăvara sau iarna, cum arată câmpurile pline de grâne, dar și când sunt secerate, cum arată liniștea, iubirea, sinceritatea, prietenia, munca, dar și dramele, neliniștea, sărăcia, descurajarea, neputința, moartea oamenilor. Și viața mea a plecat spre Turnu Măgurele, apoi spre București, devenind acasa mea, dar migrând mereu spre Alexandria și Turnu Măgurele și, de trei ani și ceva, spre parohia de acum, spre Lunca.

Și nu mi-am dorit niciodată lucruri multe, pentru că eu m-am mulțumit întotdeauna cu ceea ce fac și cu ceea ce am. Pentru că cine sunt eu nu se formează la mine din lucruri exterioare, ci din viața mea interioară. Viața mea cu Dumnezeu, relațiile mele cu oamenii, slujirea mea continuă, întreaga mea operă scrisă, pictată, desenată, sculptată și manufacturată sunt eu însumi. Tocmai de aceea conștiința de sine pe care o am se bazează pe relații interioare și pe muncă zilnică.

Știu că mai multul vine cu muncă mai multă. Dacă îți cresc responsabilitățile, îți cresc și grijile. Din acest motiv nu invidiez pe nimeni și nici nu vreau locul cuiva, pentru că schimbarea de funcție înseamnă întotdeauna schimbări profunde în viața ta.

– Adică vă place viața pe care o aveți?

– Da, bineînțeles! Pentru că viața mea plină de slujire și de muncă fizică și intelectuală mă ține treaz, mă ține mereu conectat la realitate, mă ține mereu printre oameni. Iar pentru mine oamenii sunt mereu o inspirație, un impuls spre creație, o vedere de sine. Și pentru că nu am tragere de inimă spre a avea o mașină a mea, tocmai de aceea călătoresc cu mașinile publice. Și asta e o mare binecuvântare! Pentru că așa nu rupi legătura cu poporul tău, cu oamenii de tot felul și auzi și ți se întâmplă lucruri de tot felul.

Eu stau cu urechea trează și privesc în toate părțile. Răspund oamenilor instant și vorbesc cu ei la modul colocvial. Dacă aș fi mers toată ziua cu mașina mea, nu aș fi interacționat decât cu volanul, cu radioul și cu GPSul. Dar așa, în mulțime, poți interacționa cu oricine și poți lua pulsul țării. Merg mult pe jos, mă duc la cumpărături pe jos, vorbesc cu toate categoriile sociale, comunic online fără discriminare, cercetez anticariate, librării, Biserici, muzee, biblioteci, cimitire, parcuri, privesc, ascult, miros, învăț, îmi iau notițe. Viața e pentru mine marea sursă de inspirație, de creație. Viața oamenilor. Pentru că poți învăța deopotrivă și din bunele și din relele oamenilor de tot felul.

– Însă ce ați schimba în lumea în care trăim? Vă place așa cum este sau vreți o lume mai bună?

– Iubitul meu, în lumea în care trăim nu mă pot schimba decât pe mine însumi! Schimbare care e un proces zilnic. Și, da, îmi place așa cum este lumea, pentru că lumea este cum este pentru că așa a ales să fie, iar noi trăim în aceasta lume, în singura lume a noastră, dar, în același timp, aștept și o lume mai bună, pentru că Împărăția lui Dumnezeu e lumea cea mai bună pe care o aștept, dimpreună cu toată Biserica lui Dumnezeu. Utopiile se nasc când vrem să creăm o lume mai bună fără să îi întrebăm și pe ceilalți. Pentru că lumea nu e formată doar din ce vrem noi, unul, doi, zece, o mie, ci din ce vrea fiecare și din ce vrem toți la un loc. Dacă lumea e cum e, atunci e așa pentru că noi toți am ales ca ea să fie astfel.

Din acest motiv, eu nu mă lupt cu lumea, nu vreau ca lumea să îmi facă mie pe plac, ci eu mă lupt doar cu mine însumi, pentru ca să fiu tot mai pe placul lui Dumnezeu.

Da, în luările mele de poziție și în predicile mele eu vorbesc despre schimbare, adică despre pocăință, despre mântuire, despre sfințenie, despre lucruri foarte reale și transfiguratoare! Dar eu nu vreau schimbarea cu forța a cuiva, pentru că nu suport dictatorii și nici utopiile lor jalnice. Îndemn la schimbare, îndemn la transfigurarea personală, dar nu forțez pe nimeni la așa ceva. Pentru că sfințenia e calea totalei libertăți și a totalei iubiri față de Dumnezeu și de oameni.

Din acest motiv, nu îmi place prozelitismul de niciun fel, nici cel religios, nici cel politic, nici cel cultural, nici cel rasial, nici cel civilizațional, ci doar mărturisirea credinței și a vieții cu Dumnezeu. Pentru mine a trăi înseamnă a mărturisi. Adică a vorbi din interiorul relației mele cu Dumnezeu și cu oamenii. Că unii nu vor să mă asculte, că alții mă ironizează, că alții se enervează sfodra, adică foarte, din cauza a ceea ce mărturisesc eu, e treaba lor. Pentru mine contează ceea ce spun și ceea ce fac, pentru că ele sunt expresia a ceea ce eu cred. Și eu cred că viața fiecăruia e un dar de la Dumnezeu și că fiecare avem vocația, chemarea noastră. Că Dumnezeu ne cheamă pe toți la Sine și ne cere să facem ceva anume în această viață. Dacă facem ceea ce El dorește, El, Stăpânul vieții noastre, atunci ne împlinim interior. Dacă nu, ne caricaturizăm pe fiecare zi. Pentru că în loc să devenim oamenii pe care El și-I dorește, noi ajungem niște căzături.

– Cum v-ar putea înțelege cineva, Părinte Dorin? De unde ar trebui să înceapă cunoașterea dumneavoastră?

– De la cunoașterea de sine! Dacă cineva începe să se cunoască pe sine însuși, dacă își începe viața cu Dumnezeu în Biserica Lui și are o asceză continuă, își dă seama la un moment dat că are nevoie de oameni care merg pe aceeași cale. Și dacă va auzi despre mine de la niște prieteni ai mei sau va citi din opera mea ceva, asta îl va atrage spre mine, pentru că mă va găsi un prieten al lui. Pentru că eu am aceleași căutări ca și el. Dacă suntem pe calea ascezei și a cunoașterii duhovnicești, atunci suntem prieteni buni și avem nevoie unul de altul. Și pe cât vom comunica, pe atât ne vom da seama că avem nevoie unul de altul, dar și de continua noastră înaintare în relația cu Dumnezeu și cu oamenii.

Eu cred că la o mare prietenie nu renunță decât niște oameni foarte invidioși și mici, în același timp, la suflet. Invidiosul nu poate să te suporte, pentru că vrea să fie o variantă a ta, dar fără munca și durerea ta. Și când nu poți cuprinde, atunci te îngustezi la inimă.

– Pretindeți ceva de la cei care vor să fie prietenii dumneavoastră?

– Nu, în primă instanță! Însă exigențele mele cresc pe măsura dialogului cu el, a experienței lui, a poziției sociale și în Biserică pe care o are. Eu cer multe lucruri de la prietenii mei, dar nu pentru mine, ci pentru ei. Cer de la ei pe măsura potențelor lor. A potențelor pe care le văd în ei înșiși. Eu am prieteni și bărbați și femei, nu mă tem de relația cu cineva anume, pentru că ea nu desființează, ci îmbogățește continuu. Nu mă tem de apropierea umană și de alipirea sufletească a unora de alții, dacă căutările lor sunt personalizatoare. Dacă sunt benefice pentru ei. Ce e benefic pentru ei, e benefic și pentru mine.

Dar când îmi dau seama că relația miroase a oportunism ieftin, a nesimțire, a turnătorie, eu îmi las prietenii…pe calea lor. Îi am în mine, dar nu mai comunic cu ei. Pentru că nesinceritatea te scoate de la Cină, lăsându-te să te scufunzi în noaptea adâncă a păcatului, căci ai ajuns să ai o iubire care nu mai știe să îmbrățișeze. Tatonez mult terenul până mă desprind dintr-o falsă relație. Sau, dacă nu se poate altfel, o păstrez în aparență, dar închid ușa pe dinăuntru. Pentru că trebuie să mă protejez interior de falsele relații, de inexistentele iubiri, de speranțele iluzorii.