Predică la Duminica a III-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

când ne cocoloșim prea mult copiii și nu îi învățăm să muncească de mici le facem un rău, un mare rău, pentru că îi facem inapți pentru viață. Mergem pe ideea că or să muncească ei toată viața, că or să aibă greutăți, și acum, în copilărie, îi lăsăm de capul lor. Nu îi învățăm nimic practic, nu îi responsabilizăm pentru viitor, ci îi lăsăm doar să se joace.

Jocul e bun, e bun pentru creativitate, pentru dezvoltarea capacităților de decizie, pentru dezvoltarea personalității lor, dar e nevoie să știi și cum se spală vasele, cum se sapă în curte, cum se face curățenie în casă, cum se schimbă un bec, cum se folosesc telefonul și computerul, cum se calcă pantalonii, cum se face mâncare, cum ne închinăm și cum facem metanii în fața Sfintelor Icoane, cum se postește, cum se merge la Biserică, cum se vorbește și se cântă la Biserică.

Copiii trebuie luați din când în când din joaca lor și din prietenia cu cei de vârsta lor, trebuie luați metodic, pentru ca să îi învățăm duritatea vieții de zi cu zi. Trebuie să le povestim din viața noastră și a altora lucruri practice și să îi învățăm să judece profund lucrurile. Să îi învățăm să facă diferența între cuvinte și între gesturi și între fapte. Pentru că una spun unii oamenii și alta fac, una par și alta sunt. Trebuie să îi învățăm despre duplicitatea și răutatea oamenilor și despre consecințele vieții iresponsabile, pe măsură ce îi umplem de dragostea, de atenția, de grija noastră continuă.

Înțelepciunea Bisericii trebuie picurată zi de zi în sufletele celor mici, pentru că ei au nevoie maximă de acest fundament, de această întărire duhovnicească a personalității lor. În locul basmelor și a fanteziilor de tot felul trebuie sădite în ei Viețile Sfinților. Trebuie să afle cum arată adevărații oameni, adevărații eroi, marile genii ale umanității, dar și neoamenii. Pentru că ei au nevoie să dobândească anticorpi reali, adânci împotriva păcatelor de tot felul.

Copiii au nevoie de adevăr și de dragoste, pentru că sufletele lor sunt avide să afle și să se bucure de tot ceea ce văd și trăiesc. Dar și trupurile lor au nevoie să se învețe cu munca, cu greutatea, cu transpirația, cu valoarea reală a muncii, pentru că din muncă vor trăi toată viața. Un om cu o bună musculatură, cu oase crescute bine, cu sănătate robustă și care învață de mic răbdarea și munca, va ști să stea ore întregi pe scaun la birou sau la masa de scris, în uzină sau pe câmp ca să muncească. Pentru că a învățat de mic să muncească.

Dacă începi munca mai târziu, în adolescență sau în prima tinerețe, și nu o începi în copilărie, de la 4-5 ani, o vei resimți ca pe o greutate, ca pe o enervare, ca pe ceva impropriu ție. De ce? Pentru că nu ești învățat cu ea! Dar dacă o începi de mic, atunci nu ți se va părea nimic ieșit din comun să aștepți, să ai răbdare, să stai în picioare, să meșterești, să împachetezi, să sudezi, să zidești, să construiești, să scrii, să citești, pentru că le-ai făcut pe toate acestea de când te știi. Sau măcar pe o parte din ele le-ai văzut făcându-se la tine în casă sau în apropierea ta.

Copiii au nevoie să se familiarizeze cu munca și cu diversitatea umană. Trebuie să stea printre oameni și să vorbească cu diverși oameni. Pentru că acești copii vor fi adolescenții care vor dori să își facă relații personale, intime, și trebuie să știe să comunice. Și nu vor ști să comunice, dacă noi îi îndepărtăm de oameni, de realitatea interioară a oamenilor, de dramele lor, de manifestările lor pătimașe.

Nu, nu îi putem salva pe copiii noștri de propria lor curiozitate, de propria lor nevoie de a cunoaște, de a experimenta! Noi trebuie să le dăm toate informațiile despre viață și să le fim suportul lor real, de zi cu zi, dar ei vor alege cum să își trăiască viața. Și vor alege și dacă vrem și dacă nu vrem noi. Dacă le vom sta împotrivă, se vor ascunde de noi și vor face tot ceea ce doresc ei. Fapt pentru care trebuie să le fim prieteni și nu potrivnici, trebuie să le fim confidenți și nu dictatori.

Educația e mare grijă a părinților. Dar excesul de educație și de protecție e ca multa apă pusă la flori. Prea multul strică, după cum strică și prea puținul. Trebuie să le spunem lucruri, diverse lucruri de care ei au nevoie, dar trebui să îi lăsăm să afle și singuri anumite răspunsuri. Cum e când ești bolnav, cum e când te îndrăgostești, cum e când îți pasă de cineva, cum e când ți se rănesc sentimentele, oricât i-am învăța toate acestea, numai ei le pot înțelege la propriu. Pentru că trebuie să învețe, la rândul lor, pe propria lor piele, cum stau lucrurile.

Când n-ai nicio boală, când n-ai nicio durere, când n-ai pierdut pe nimeni, când n-ai nicio grijă reală, presantă, viața ți se pare lungă și fără griji și fără pericole. Naivitatea copilăriei și a adolescenței face parte din viață, pentru că avem nevoie să învățăm la propriu ce e viața.

Nu putem forța lucrurile, dar le putem pregăti! Și le putem pregăti, dacă suntem niște părinți reali, capabili să ne ajutăm copiii pe baza experienței noastre de viață.

– Și cum îi pregătim pe copii și pe tineri pentru viață?

– Prin ceea ce facem dimpreună cu ei și prin ceea ce le comunicăm! Părinții trebuie să muncească dimpreună cu copiii lor, pentru ca ei să învețe la propriu greutatea, dar și beneficiile muncii.

Mamaia Floarea mă lua cu ea la săpat porumbii sau la săpat în vie. La porumbi nu te duci cu cazmaua ci cu sapa, pe când la vie nu sapi cu sapa, ci cu cazmaua. Și ca să înveți să sapi cu cazmaua trebuie să înveți să te doară piciorul drept, cu care apeși pe cazma și să te doară spatele și mâinile de la aplecările spatelui și de la ridicările, cu ambele mâini, ale cazmalei pline de pământ.

Iar când sapi la porumbi trebuie să știi cât de tare poți da cu sapa și cât de aproape de fiecare porumb în parte, pentru ca țărâna să nu vină peste tine, dar nici să îți tai picioarele. Trebuie să știi să respiri, trebuie să știi poziția în care să sapi, trebuie să o faci într-un ritm anume pentru ca să nu obosești repede, trebuie să știi diverse artificii ale mânuirii sapei sau ale cazmalei, pentru ca să poți să fii eficient.

Fiecare muncă are tainele ei. O poți face mai greu sau mai ușor în funcție de măiestria celui care te-a învățat o anume muncă. Iar mamaia Floarea, pentru ca să nu mă uit la cât avem de muncă și să muncesc cu plăcere, își lua nevoința suplimentară de a-mi povesti tot felul de lucruri din viața ei și din cele auzite de ea. Bineînțeles că obosea și mai mult vorbind cu mine și, adesea, nu avea chef să facă acest lucru! Dar știa că eu muncesc cu plăcere doar dacă sunt prins într-o delectare, într-o poveste, într-o aventură.

Și așa, pe nesimțite, greutatea muncii mi-a intrat în vene, pentru că munceam ascultându-o și nu mă mai uitam la cât de mare era rândul de porumbi sau porțiunea de vie pe care o săpam amân- doi. Dar când vedea că nu mai pot, că am obosit sau că vreo pasăre, vreun șarpe, vreun copac sau altceva mi-au atras atenția, mă lăsa să mă odihnesc sau să mă duc să văd ce e, cum arată, ce se petrece. Pentru că știa că eu am nevoie să cunosc pentru ca să merg mai departe. Și dacă eram lăsat să cunosc, mă întorceam, în scurt timp, și o ajutam, pentru că îmi era milă de oboseala ei. Pentru că știam că trebuie să ajungem acasă, pentru că acolo ne așteaptă altă muncă, alte îndatoriri ale noastre.

Când eu am început să învăț diverse meșteșuguri, pe care ea nu le știa, îi plăcea să învețe de la mine, după cum și eu învățasem de la ea. Când ne-am experimentat în a face mâncare, îi spuneam cum punem noi mirodenii, cum fierbem lucrurile, cum le preparăm, diverse amănunte și îi plăcea să învețe de la noi, de la mine și de la Doamna Preoteasă, deși experiența ei în materie de mâncare era enormă. Pentru că un om care muncește toată ziua și vrea să învețe mereu e deschis mereu spre nou, spre lucruri care îl îmbogățesc, nefiind reticent la lucrurile care îi fac bine.

Eu pot foarte ușor acum să învăț pe cineva să scrie, să editeze, să folosească diverse unelte electronice, să comunice online, pentru că pot să simplific foarte mult lucrurile. Nu contează cum am învățat eu, de la cine sau cât de greu mi-a fost mie, dar, dacă vreau să învăț pe cineva un anume lucru, atunci îl duc pe scurtătură, fără multă bătaie de cap, pentru ca el să facă imediat acel lucru.

Fiindcă experiența înseamnă eficiență. Și transmiterea de experiență înseamnă ajungerea rapidă la scop. Iar dacă ți-ai făcut bine treaba, atunci nu mai ai griji în privința ei, ci îți vezi de alte lucruri.

Cu alte cuvinte, trebuie să înveți de la profesioniști o anume muncă. Și să fii generos, atunci când tu însuți ai devenit profesionist, cu cei care vor să îți fie ucenici. Pentru că experiența trebuie să îi îmbogățească pe cei care prețuiesc munca valorică.

Rolul celor experimentați e întotdeauna unul benefic pentru tinerele generații. Când tinerii nu mai suportă bătrânii e pentru că nu vor să facă lucruri serioase cu viața lor. Pentru că tinerii avizi de lucruri mari pleacă întotdeauna urechea la sfaturile celor bogați în înțelepciune, iar învățarea continuă e grija bună, fără stres, a celor care nu vor să își facă griji rele.

Cuvântul grijă a intrat la noi din limba bulgară, de la грижа, dicționarele explicative vorbindu-ne despre grijă ca despre teama pentru viitor, pentru ceva din ce se poate petrece cu noi în viitor, în viitorul apropiat[2]. Vedem în jurul nostru multă boală, multă moarte, multă sărăcie, multă insecuritate și toată această vedere se repercutează asupra noastră. Ne e teamă să nu ne îmbolnăvim, ne e teamă să nu ne pierdem locul de muncă, ne e teamă să nu divorțăm, ne e teamă să nu fim falimentați financiar, ne e teamă să nu murim. Și când un pericol începe să devină real, să se apropie de noi sau a ajuns deja în trupul sau în casa noastră, el nu mai e o teamă oarecare, ci devine o grijă a noastră. Iar grija e tot mai mare pe cât ne proiectăm tot timpul în viitor cu boala, cu durerea, cu decepția noastră.

Numai că grija obsesivă e o catapultare interioară în viitor în detrimentul prezentului! Ne gândim tot timpul la cât de rău o să ne fie mâine și uităm să ne trăim clipa de față. Dar tocmai asta e marea noastră problemă, asta e ispita demonică! Căci demonii vor să ne temem de viitor, să ne temem obsesiv de viitor, pentru ca să nu ne mai trăim prezentul. Pentru ca să nu mai avem liniște pentru prezentul nostru. Și când nouă ne pasă mai mult de viitorul nostru decât de prezentul nostru, arătăm că ne-am centrat pe noi înșine, că ne-am făcut un idol din propria noastră existență și stare de bine, și că nu mai suntem interesați de relația cu Dumnezeu. Pentru că relația cu Dumnezeu e un continuu prezent, căci e o continuă bucurie și comunicare cu Dumnezeu.

Și astfel putem înțelege mult mai clar porunca Domnului: „Căutați…mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui [Ζητεῖτε…πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ] și toate acestea [ale vieții de zi cu zi] vor fi adăugate vouă  [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν][de către Mine]!” [Mt. 6, 33, BYZ]. Pentru că El trebuie să fie Cel dintâi din viața noastră! Mai întâi de toate în viața noastră e relația cu El. Și El ne asigură de faptul că nu ne va lipsi nimic fundamental, dacă vom dărui Lui toată atenția, dacă ne vom lăsa viața noastră cu totul în mâna Lui.

Și cum am putea să nu avem tot ceea ce ne trebuie, dacă El e cu noi și în noi prin slava Lui? Ce prieten și ce ajutor și ce bucurie mai mare pot fi decât acestea, ca El să fie cu noi și în noi prin slava Lui?

De aceea, iubiții mei, toate grijile noastre deșarte, toate aceste frici obsesive trebuie spovedite, pentru că sunt semne de necredință! Demonii le introduc în noi în mod pervers pentru ca noi să nu fim liniștiți, să nu ne bucurăm de relația cu Dumnezeu, ci să dârdâim mereu de frică, de ceea ce s-ar putea petrece cu noi.

Însă de unde știm noi că vom mai apuca ziua de mâine? Cine ne-a garantat acest lucru? Și dacă ziua de mâine ne va aduce lucruri rele, nu tot Dumnezeu ne va ajuta să le trăim? Atunci, dacă El ne-a fost aproape la bine, nu ne va fi și la rău? Și dacă El e mereu cu noi, ce fel de bine ne aduce grija cea deșartă și rea și demonică, dacă ea ne neliniștește și ne fugărește interior toată ziua?

Grijile și fricile noastre cele păcătoase trebuie spovedite! Și, spovedindu-le, vom scăpa și de demonii care ne neliniștesc. Pentru că pericolele sunt reale, noi putem muri de sute de ori într-o zi, dar viața noastră este în mâna Lui. Și noi nu murim când vrem, ci când vrea Dumnezeu. De aceea, în locul grijii celei rele trebuie să ne curățim mereu prin iertarea Domnului, pentru ca mereu să fim pregătiți să stăm înaintea Lui. Pregătirea interioară continuă e pace continuă. Și pacea continuă e prezența slavei Sale în noi, care ne bucură și ne întărește în toate zilele vieții noastre. Amin!


[1] Începută la 10. 05 minute, zi de joi, cu soare, pe 25 iunie 2020. Sunt 24 de grade afară și bate un vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/grijă.

2 comentarii la „Predică la Duminica a III-a după Cincizecime [2020]”

  1. Sarut mana Parinte Dorin. Din pacate educatia copiilor e foarte deficitara, multi parinti neavand nici cea mai mica idee despre ce trebuie facut pentru copiii lor. Li se pare ca ei cresc de la sine si doar au nevoie de mancare si acoperis, de viata buna si distractii. Asta e tot. Culmea e ca nu sunt doar iresponsabili, ci si… plini de pretentii. Sunt convinsi ca ofera „educatie” copiilor cand ei nici nu stiu ce e aia. Dumnezeu cu mila…

    1. Sunt la curent cu lucrurile, Domnule Valeriu, ca și dumneavoastră! Asta nu înseamnă că nu trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Vă doresc numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *