Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos [29 iunie 2020]

Iubiții mei[1],

singura amintire a Crucii Domnului[2] în Qurʼān[3], în cartea fundamentală a musulmanilor, este în 4, 157.  Însă acolo este negată în mod mincinos Răstignirea Domnului, pentru că se spune faptul că altcineva a fost răstignit în locul Lui[4]. Cu alte cuvinte, Qurʼānul susține că El „n-a murit” pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Însă, în teologia Sfinților noștri Apostoli Petros și Pavlos, astăzi pomeniți, mărturia fundamentală a mântuirii noastre e tocmai aceasta: că Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a murit pentru noi pe Cruce, pentru ca să ne mântuie pe noi.

Sfântul Petros, Apostolul lui Iisus Hristos [Ἀπόστολος Ἰησοῦ Χριστοῦ] [I Petr. 1, 1, BYZ], mărturisește că noi am fost răscumpărați prin cinstitul sânge al lui Hristos Dumnezeu [I Petr. 1, 18-19]. Și unde a curs preasfântul Său sânge? A curs pe Dumnezeiasca Sa Cruce, curățind păcatele întregii umanități! Pentru că El a murit de bună voie pentru mântuirea noastră, Crucea fiind expresia iubirii Sale desăvârșite și veșnice pentru noi.

Iar Domnul a pătimit pentru noi [ἔπαθεν ὑπὲρ ἡμῶν], pentru ca să Se facă un exemplu [ὑπογραμμόν] pentru noi, ca noi să urmăm urmelor Sale [τοῖς ἴχνεσιν Αὐτοῦ] [I Petr. 2, 21, BYZ].

Când mergi prin zăpadă mare pe urmele altuia ești atent să calci în fiecare urmă în parte, în urmele deja făcute. Noi însă suntem chemați să călcăm duhovnicește pe urmele Sale. Adică să trăim toate greutățile și necazurile vieții noastre cu mulțumire și cu bucurie duhovnicească, știind că Domnul a suferit toate acestea înaintea noastră. Pentru că El a fost Cel dintâi care Și-a asumat toate greutățile și durerile noastre pentru ca să ne mântuie pe noi. Iar mântuirea noastră izvorăște veșnic din persoana Sa, din Cel care Și-a îndumnezeit umanitatea Sa în mod desăvârșit, pentru ca să fie izvorul de viață și de sfințenie pentru noi toți.

Hristos Dumnezeu „a ridicat [ἀνήνεγκεν] păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn”, pe lemnul Crucii, „ca [ἵνα], murind [cu] păcatele [ταῖς ἁμαρτίαις ἀπογενόμενοι], [întru] dreptate să trăim [τῇ δικαιοσύνῃ ζήσωμεν]” [I Petr. 2, 24, LXX]. Însă nu putem trăi întru dreptate, ca niște oameni Drepți și Sfinți ai lui Dumnezeu, dacă păcatele și patimile noastre sunt vii în noi.

Ce a făcut Hristos Dumnezeu pentru noi? A ridicat păcatele noastre pe Cruce, în trupul Său, și a suferit pentru ele, învingându-le desăvârșit în umanitatea Sa, care nu are păcat. Și ce a făcut Hristos pentru noi, pentru noi toți, pentru toți oamenii e mântuirea universală sau de obște a tuturor oamenilor. Pentru că toți oamenii se pot mântui în Hristos, crezând în El și în Tatăl și în Duhul Sfânt, în Dumnezeul nostru treimic și să intre astfel, prin Botez, în Biserica lui Dumnezeu.

Dar, pentru ca să trăim în noi înșine mântuirea lui Hristos, sfințenia Lui, trebuie să omorâm continuu în noi înșine toate păcatele și patimile noastre. Pentru că numai omorând zilnic păcatul în noi, ajungem să trăim întru dreptatea lui Dumnezeu, întru curăția slavei lui Dumnezeu. Și continua trăire a curăției lui Dumnezeu în noi înșine e mântuirea noastră personală.

Căci mântuirea personală e o realitate interioară foarte plină de conținut, pentru că e umplerea noastră, prin toată fapta virtuoasă, de slava lui Dumnezeu și de toată curăția și sfințenia Lui. Însă mântuirea personală e o realitate dumnezeiască, pentru că și mântuirea universală e o realitate prea- dumnezeiască. Pentru că îndumnezeirea umanității lui Hristos este conținutul mântuirii tuturor. Hristos a învins tot păcatul, pe demoni și moartea în trupul Său pe Cruce, răbdând toate până la capăt și biruindu-le desăvârșit în umanitatea Sa, pentru ca să învie odată pentru totdeauna și să arate tuturor consecințele Crucii în umanitatea Sa: îndumnezeirea umanității Sale.

Dar El nu numai ne-a arătat consecințele Crucii în umanitatea Sa, adică faptul că umanitatea Sa a ajuns plină de lumină dumnezeiască odată cu învierea Sa din morți, dar El ne și împărtășește starea de îndumnezeire a umanității Sale în Biserică, prin Sfintele Taine și Slujbe ale Bisericii, prin aceea că ne dăruie slava Lui, care izvorăște din umanitatea Sa îndumnezeită în viața Bisericii. Și noi ne împărtășim de starea Lui de îndumnezeire în Biserică pentru ca și noi să ajungem ca El. Să ajungem Sfinți. Căci El este izvorul întregii sfințenii și al întregii desăvârșiri în viața Bisericii.

Însă, dacă nu participi în mod real la viața divino-umană a Bisericii, nu te împărtășești de sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a rânduit ca Tainele și Slujbele Bisericii să transmită slava Lui prin elemente materiale. Căci noi suntem suflete întrupate și de aceea avem nevoie să ni se transmită slava Lui prin intermediul materiei îndumnezeite. Căci avem Botezul mântuirii, în apă sfințită, ca să se vindece și sufletul și trupul nostru de tot păcatul și de toată necurăția. Căci noi suntem scufundați în apă de trei ori, în numele Dumnezeului nostru treimic, dar primim slava Lui cea veșnică în mod tainic, înăuntru ființei noastre. Nu e doar apă, ci e și slava Lui! Cum, atunci când ne împărtășim cu Domnul, Cel euharistic, nu primim doar Trupul și Sângele Lui cele îndumnezeite, cele înviate, cele transfigurate, ci ne unim tainic, dumnezeiește, preafrumos și cu dumnezeirea Lui, prin slava Sa, căci niciodată umanitatea Sa nu se desparte de dumnezeirea Lui.

Și de aceea Tainele Bisericii sunt adânc de viață dumnezeiască: pentru că ele ne umplu de viața lui Dumnezeu, de slava Lui. Hirotonia e umplere de slavă și de putere dumnezeiască. Spovedania e umplere de slavă și de iertare dumnezeiască. Toată Slujba și rugăciunea Bisericii revarsă în noi slava Lui, pentru că El ni Se dăruie cu totul nouă, pentru ca să ne facă ai Săi pentru veșnicie.

Sfântul Pavlos vine și mărturisește și El iconomia sau lucrarea mântuirii noastre prin Hristos Dumnezeu: „S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din veacul cel rău de acum, după voia lui Dumnezeu și a Tatălui nostru” [Gal. 1, 4, BYZ]. Dar Tatăl Fiului este și Tatăl nostru, pentru că Fiul, prin toată lucrarea Sa mântuitoare, ne-a făcut pe noi fiii Tatălui după har și confrați cu El, cu Fiul, prin harul Său. Și Tatăl are aceeași voie cu Fiul și cu Duhul, pentru că toată Treimea a conlucrat și conlucrează pentru mântuirea noastră. Ce a făcut Fiul pentru noi, a făcut în acord cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Iar acum, când noi ne mântuim, când ne mântuim pe fiecare zi, noi suntem ajutați în eforturile mântuirii noastre de întreaga Treime, pentru că numai împreună cu Dumnezeul nostru treimic noi ne putem mântui.

Iar mântuirea noastră, care e relație continuă cu Dumnezeu, e taină și bucurie profundă, pentru că numai noi știm câte schimbă El în noi pe fiecare zi și cum ne ajută El pe noi să trăim duhovnicește pe fiecare zi. Și din această relație preadumnezeiască cu noi, din relația mântuirii, El nu iese niciodată, dar noi putem cădea în orice clipă. De aceea, știind neputința noastră cea multă, El ne primește iar și iar înapoi, în relația cu Sine, dacă noi ne spovedim toate păcatele noastre. Pentru că Taina Spovedaniei e tocmai continua și preadumnezeiasca disponibilitate spre iertare și spre comuniune a lui Dumnezeu. El nu numai că ne iartă mereu, dacă noi ne pocăim continuu pentru păcatele noastre, ci El ne repune în relația cu Sine ca și când n-am fi căzut niciodată din ea.

El șterge totul cu buretele iertării! Tot păcatul, toată necuviința, toată împătimirea noastră sunt iertate de către El într-o clipă, dacă ne pocăim pentru ele și le mărturisim, iar iertarea Lui o simțim imediat, pentru că El ne umple de slava Sa. Iertarea Lui nu e o promisiune, ci o lucrare imediată! De iertarea Lui ne umplem, pe ea o simțim în toată ființa noastră, pentru că păcatele ne afectează în totalitate ființa. Și dacă păcatele sunt iertate de către El, atunci în toată ființa noastră, în tot sufletul și în tot trupul nostru noi simțim iertarea lui Dumnezeu, pentru că ea ne eliberează de tot păcatul din noi înșine.

Iertarea, curăția, luminarea, îndumnezeirea noastră nu sunt cuvinte metaforice, ci realități existențiale! Pe acestea toate creștinii ortodocși le trăiesc cu toată ființa lor, pentru că Dumnezeu le lucrează în ființa lor. Și când Sfântul Pavlos spune: „câți întru Hristos v-ați botezat, [întru] Hristos v-ați [și] îmbrăcat [Χριστὸν ἐνεδύσασθε]” [Gal. 3, 27, BYZ], îmbrăcarea întru Hristos nu e „o metaforă baptismală”, ci e realitatea noastră dumnezeiască de după Botez. Pentru că Botezul ne îmbracă în slava lui Hristos și a Tatălui și a Duhului, îmbrăcăminte dumnezeiască ce e toată comoara credinței și a vieții noastre creștine. Căci noi nu avem altceva de la Dumnezeu decât slava Lui și toată teologia Sa. Dar dacă nu mai simțim slava Lui în noi înșine, nu mai înțelegem nici teologia Lui. Pentru că teologia Bisericii ni se deschide în taina ei cea preadumnezeiască numai prin slava lui Dumnezeu existentă în noi înșine de la Botez. Dacă nu Îl avem pe Duhul și pe Hristos și pe Tatăl în noi, prin slava Lor, suntem cei mai orbi și cei mai insensibili oameni. Pentru că nu vedem și nu simțim nimic dumnezeiește, pentru că suntem încă în păcatele noastre.

Căci, iubiții mei, mărturia Sfinților Apostoli astăzi pomeniți a fost mărturia îndumnezeirii lor! Ei au mărturisit din ei înșiși cele ale mântuirii noastre, pentru că au trăit mântuirea lui Dumnezeu ca pe o realitate personală. Și noi trebuie să o trăim la fel: ca pe prezența lui Dumnezeu în noi și cu noi tot timpul.

La mulți ani celor care astăzi îi prăznuiesc cu bucurie pe patronii lor duhovnicești, pe cei care le poartă numele! Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun pe toți, să binecuvinteze masa și casa noastră cu pace și să ne umple de bucuria Lui cea veșnică! Amin.


[1] Începută la 13. 52, în zi de joi, pe 25 iunie 2020. Soare, 29 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. Todd Lawson, The Crucifixion and the Qur’an. A Study in History of Muslim Thought, Pub. Oneworld, Oxford, 2009, p. 2.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Quran.

[4] Cf. http://coran.ro/coran.pdf, p. 161.

2 comentarii la „Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos [29 iunie 2020]”

  1. Sărutăm dreapta, Părinte Dorin! Așa cum spuneți sfinția voastră, cine vine la Biserică și se lasă îmbisericit sau înduhovnicit, trăiește cele ale lui Dumnezeu, după puterea sa, vede schimbările care au loc în simțirea și gândirea sa, simte conlucrarea cu harul, atâta câtă este, după voința sa. E o realitate, nu o presupunere. A o contrazice când nu vrei să o cercetezi e ca și cum ai contrazice un alpinist care îți descrie peisaje uimitoare văzute doar de la înălțime sau cum ai contrazice un îndrăgostit care îți explică ce simte. Necredincioșii neagă experiența Bisericii fără să fi cercetat vreodată cum e și fără să caute să vadă dacă e adevărat ce spun Sfinții și Teologii Bisericii. Dar a nu vrea să cunoști e prostie, a fi împotrivă fără să faci nici cele mai mici experiențe în domeniu. Și când e vorba de veșnicia noastră, de viața noastră veșnică, infatuarea idioată a celor care n-au nevoie decât de experiențe ordinare e deplorabilă. Mulțumim din suflet pentru predică, binecuvântați!

    1. Și eu vă mulțumesc frumos, Domnule Andrei, pentru atenta dumneavoastră prietenie! Dumnezeu să vă întărească în tot lucrul cel bun și să vă bucure pururea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *