În Istoria mea literară am ales să scriu mult, deși sunt convinsă că nu mulți vor avea răbdarea să citească tot ce am scris, tocmai din cauza analizei detaliate și complexe pe care am întreprins-o. Însă nu mai pot fi de acord cu istoriile literare care, din perspectiva mea, sunt mai degrabă dicționare, chiar dacă personalizate, purtând adică amprenta unui autor. Însă ceea ce ar trebui să formeze substanța exegetică lasă impresia unor articole de dicționar, poate ceva mai lungi uneori, cu caracter informativ larg, didactic, și nici pe departe suficient.
Ne plângem tot timpul că nu avem, în cultura noastră, volume de studii multe și vaste, așa cum există în Occident, dar cei ce se plâng nu fac nimic în această privință. Nu își asumă responsabilitatea unor demersuri esențiale. Experții știu să bombăne, dar nu se încumetă…
Nu sunt de acord cu istoriile literare scrise de colective de cercetători. Istoria și critica literară înseamnă cercetare pe cont propriu, înseamnă interpretare, hermeneutică. Și acestea nu pot fi decât personale. Nu există colectiv care să poată să se armonizeze la un asemenea nivel de studiu, nu există personalități care să se poată pună de acord atât de bine încât să conceapă o lucrare omogenă de asemenea anvergură. Colectivitatea nu poate servi decât unor scopuri de cercetare cu reguli stricte și scopuri științifice practice, de o maximă concretețe și precizie. Critica literară nu e o astfel de materie, cu rezultate matematice.
Nu îmi explic nici de ce s-a păstrat, atât de mult timp, modelul Călinescu. Probabil criticilor noștri le-a lipsit imaginația și viziunea. Nu s-a dorit devierea de la standardele generale impuse de acesta, ceea ce dovedește că a conceput o lucrare fascinantă (în orice caz, cu impact pe termen lung), chiar dacă puțini s-au recunoscut sincer impresionați.
Istoria lui Călinescu – un document viabil pentru prima jumătate a secolului trecut și ca operă de pionierat în exegeza noastră – , are însă unele particularități care nu ar trebui să îmbie la a fi urmată.
În primul rând, Călinescu nu s-a rezumat la a profesionaliza (cu adevărat) critica literară. Nu a vrut să fie și să rămână analistul expert al altora, ci a mizat totodată pe destinul său ca autor de literatură. Ceea ce nu mi se pare în sine o eroare, numai că, în cazul de față, autorul nu a departajat cu eleganță între cele două categorii profesate, preferând un mixtum compositum și exaltându-și elitismul în detrimentul materiei de analizat. Călinescu e, adică, epatant stilistic și ficționalizant când ar trebui să predomine categoric caracterul onest al exegetului și livrează expertize savante în ficțiunea romanescă.
Combinația între critic și creator nu e neapărat dezagreabilă, cum spuneam, dar se iscă, în cazul de față, contradicții care duc la alterarea rezultatului mai ales în critica literară.
În al doilea rând, Călinescu a făcut un tur de forță în sens extensiv, dar nu întotdeauna a stabilit și recorduri de adâncime în imersiunea exegetică. Deși multe din verdictele sale ating puncte sensibile și au virtutea fineții observației și pe cea a perspectivei psihologice avizate.
În scurt, Istoria lui Călinescu nu ar fi trebuit să aibă epigoni, ci doar urmași în abstract, ca idee de dus mai departe. Nu și ca modalitate exegetică, în sensul practicării impresionismului critic sau al impunerii de obiective/ finalități critice în cadrul limitat al unor analize extrem de concentrate și selective, care nu pot constitui o exegeză convingătoare și care permit apariția oricând a imposturii (mai greu detectabilă pentru publicul larg).
Din păcate, s-a dedus că numai așa se poate scrie o istorie literară. Asemenea restricții autoimpuse mi se par, indubitabil, dovadă de lipsă multă de imaginație, care derivă, la rândul ei, din lipsa de studiu îndelung, zelos, serios și aprofundat.