Predică la Duminica a IV-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

valoarea unui om constă în cuvintele sale. Cuvintele sunt cele care ne reprezintă, sunt cele care ne introduc în sufletele celorlalți, sunt cele care ne fac cunoscuți oamenilor. Vorbim despre ceilalți în cuvinte care îi definesc, vorbim despre faptele lor în cuvinte și așteptăm ca ei să își țină cuvintele făgăduite. Sau cuvintele lor să fie în acord cu faptele lor. Pentru că numai cuvintele care se împlinesc, care se adeveresc, ne arată adevărul interior al oamenilor.

Eu am trăit și trăiesc într-o lume în care cuvintele contează întru totul, în care cuvintele sunt totul. Pentru că ele sunt totuna cu omul care le spune. Tocmai de aceea eu cred oamenii pe cuvânt. Și îi cred pe cuvânt și pe cei serioși, dar și pe cei șarlatani, pentru că toți au nevoie să fie crezuți. Însă șarlatanul, bineînțeles, se ascunde în cuvinte, profită de tine pe baza cuvintelor. Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă…Poți să minți o dată, de două ori, dar nu în mod continuu. Pentru că cuvintele mincinoase trădează persoana. O arată în adevărul ei rușinos.

Însă, cât de minunat e să îl vezi pe un om în cuvintele sale! Cât de minunat e să citești despre un om sau să îi vezi chipul în cuvintele sale, în cărțile sale, apoi să îl întâlnești, iar cuvintele lui să se adeverească întru totul în persoana sa! Mai înainte ca să văd manuscrisele Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, eu l-am ascultat îndelung. I-am ascultat confesiunile, destăinuirile, mărturisirea de credință. Însă cuvintele lui erau pline de puterea lui duhovnicească, de adevărul său interior. Am găsit același om în cărțile sale. Cuvintele vorbite și cuvintele scrise s-au întrepătruns în mod desăvârșit în sufletul meu și mi l-au dăruit pe el, pe cel interior, din inima mea.

Pentru că atunci când oamenii cred în cuvinte și se pun în cuvinte, ei ajung prin cuvinte în inima noastră. Când cuvintele sunt totuna cu omul, cuvintele lui ajung în noi înșine și ni-l aduc cu totul în sufletul nostru. Dar când cuvintele spun altceva decât ceea ce este omul, mai devreme sau mai târziu afli, simți, înțelegi acest lucru. Și atunci realizezi că nu ai avut parte de o comunicare reală, ci de un surogat, de o minciună nerușinată, de o ipocrizie.

Ecatontarhosul [ὁ ἑκατόνταρχος] I-a zis Domnului: „Zi numai [cu] cuvântul [μόνον εἰπὲ λόγῳ] și va fi vindecat slujitorul meu [καὶ ἰαθήσεται ὁ παῖς μου]!” [Mt. 8, 8, BYZ]. Pentru că a înțeles că Dumnezeu poate să poruncească toate ca un Atotputernic. Fiindcă porunca Lui devine imediat faptă. Tocmai de aceea și Domnul s-a bucurat mult de credința romanului, a centurionului roman, și a spus: „Amin zic vouă [Ἀμὴν λέγω ὑμῖν], nici în Israil [nu] am aflat așa de mare credință [οὐδὲ ἐν τῷ Ἰσραὴλ τοσαύτην πίστιν εὗρον]!” [Mt. 8, 10, BYZ].

Pentru că fiii lui Israil Îl chemau pe Domnul la patul celor bolnavi sau își aduceau bolnavii la El, ca El să îi vindece. Pe când acesta, romanul, ca și o altă femeie, tot păgână [Mt. 15, 22], a crezut că e de ajuns numai cuvântul lui Dumnezeu pentru ca el să facă minuni. Și dacă a crezut acest lucru, el a arăta o credință mult mai mare în Dumnezeu în comparație cu cei care Îl chemau pe Dumnezeu în mod fizic ca să vindece pe cineva de o boală anume.

Pentru că credința în Dumnezeu are trepte și trepte, iar oamenii cred în Dumnezeu mai mult sau mai puțin, pe măsura creșterii lor duhovnicești. Pentru că una e credința pruncească a începătorilor, alta e a celor avansați și alta e a celor desăvârșiți. Toți cred în Dumnezeu, dar Îl înțeleg și Îl simt și Îl au pe Dumnezeu în ei înșiși, prin slava Lui, pe măsura sfințeniei lor, a creșterii lor duhovnicești. Căci fiecare dintre noi avem nivelul nostru de înțelegere duhovnicească și teologică. El e mai mic sau mai mare, iar fiecare dintre noi înțelegem cele ale lui Dumnezeu pe măsura noastră. Oricât ne-am dori să înțelegem mai mult decât suntem duhovnicește, nu putem să facem acest lucru, pentru că înțelegerea e pe măsura creșterii noastre în sfințenie.

De aceea, știind acest lucru fundamental, că fiecare suntem la un nivel anume de creștere duhovnicească, noi trebuie să ne deschidem continuu spre mai mult, spre ceea ce nu înțelegem, spre ceea ce ne depășește. Adică, în loc să ne fie frică să citim cărțile Sfinților, care ne depășesc cu mult înțelegerea, noi trebuie să mergem cu tot mai mult râvnă spre ei, spre înțelegerea lor, pentru că întotdeauna trebuie să țintim mai sus, spre înțelegeri și mai mari duhovnicești. Fiindcă astfel înțelegem că o viață și o teologie mult mai înalte ni se transmit prin cuvinte, dar că experiența personală și sfințenia depășesc cuvintele. Noi îi înțelegem pe Sfinții lui Dumnezeu prin cuvintele lor, dar, în același timp, urcăm spre ei, prin cuvintele lor, pe măsura noastră, fără să epuizăm taina lor personală.

Citirea unui Sfânt nu înseamnă cunoașterea lui totală, pentru că orice recitire a lui ne va aduce noi și noi înțelegeri despre el. După cum întâlnirea cu un om nu înseamnă deplina lui cunoaștere, atâta timp cât reîntâlnirile cu el ne spun noi și noi detalii importante despre el.

Ceea ce vedem într-un om, ceea ce simțim că este, ceea ce face și ceea ce spune sunt un tot unitar. De aceea, trebuie să te deschizi continuu unui om pentru ca să îl cunoști tot mai mult, pentru că și el te va cunoaște pe măsura efortului său de a dori să te cunoască. Cunoașterea cere efort mult și prezență, vorba lui Nichita. Nichita Stănescu. Pentru că el caracteriza prietenia ca pe o prezență, o continuă prezență în viața celuilalt.

Însă importanța cuvintelor, iubiții mei, e atât de minimalizată astăzi! Oamenii nu numai în cuvintele altora nu mai cred, dar nu mai cred nici în cuvintele lui Dumnezeu. Ce ne spune Dumnezeu nu mai e „important” pentru mulți, pentru că Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii e devalorizată constant. Traducerile și interpretările fanteziste ale Scripturii și ale Părinților Bisericii au născut erezii și grupuscule religioase pe bandă rulantă, pentru că fiecare consideră că „poate spune orice dorește” despre cărțile Bisericii. Scoase din Biserică și interpretate oricum, cuvintele lui Dumnezeu nu mai au „valoare”, pentru că El nu mai e „de încredere” pentru ei. Și Dumnezeu nu mai e „de încredere”, pentru că noi „Îi punem” lui Dumnezeu cuvinte în gură, atâta timp cât Îi interpretăm cuvintele după cum ne convine.

Însă, a sta în Biserică, a sta în credință, a sta în bucuria lui Dumnezeu, înseamnă a avea încredere în toate cuvintele Lui. A ne bucura de toate cuvintele Lui, și de cele care ne bucură, dar și de cele care ne biciuie patimile. Pentru că numai astfel avem revelația Lui reală față de noi și nu o teologie confecționată de noi înșine despre El. Și când ne vedem în cuvintele Lui, ele ne umplu de sfințenia Sa, pe când, atunci când facem din cuvintele Lui un zid între El și noi, nu mai Îl propovăduim pe Dumnezeu, ci necredința în El.

Și propovăduim necredința și nu credința în El ori de câte ori interpretăm după mintea noastră cuvintele Lui și nu după luminarea Sa. Căci atunci când suntem luminați de El să vorbim despre cele ale Sale, toate cele spuse de noi au logică internă, dumnezeiască. Dar, când nu înțelegem despre ceea ce vorbim, și, cu nesimțire maximă, nu ne oprim, ci continuăm să vorbim, atunci nu Îl propovăduim pe Dumnezeu, ci ne prezentăm altora dezordinea interioară, neștiința, întunericul, orbirea interioară.

Căci Dumnezeu vorbește prin noi, doar când noi acceptăm în mod smerit să spunem adevărul Lui. El vorbește prin noi, doar când noi acceptăm cuvin- tele Sale. Dar când vrem să punem cuvintele noastre în locul cuvintelor Lui, atunci apostaziem, cădem din relația cu El, pentru că încercăm să înlocuim teologia dumnezeiască cu oratoria goală.

Zi numai un cuvânt inimii noastre, Doamne, și noi Te vom crede! Căci „dreptatea Ta [este] dreptate întru veac și legea Ta [este] adevărul” [Ps. 118, 142, LXX]. Pentru că „începutul cuvintelor Tale [este] adevărul și întru veac [sunt] toate judecățile dreptății Tale” [Ps. 118, 160, LXX].

Zi numai un cuvânt și noi ne vom pocăi și ne vom îndrepta înaintea Ta! Pentru că „urgia [este] în[tru] mânia Lui [ὅτι ὀργὴ ἐν τῷ θυμῷ Αὐτοῦ] și viața [este] în[tru] voia Lui [καὶ ζωὴ ἐν τῷ θελήματι Αὐτοῦ]” [Ps. 29, 6, LXX]. Iar „mai bună [este] mila Ta decât viețile [ζωάς]. Buzele mele Te vor lăuda. Așa Te voi binecuvânta în viața mea [și] în numele Tău voi ridica mâinile mele” [Ps. 62, 4-5, LXX].

Unde să mergem, Doamne? Căci „[Tu] ai cuvintele vieții celei veșnice [ῥήματα ζωῆς αἰωνίου ἔχεις]” [In. 6, 68, BYZ]. Tu ai toate cuvintele care ne fac proprii vieții celei veșnice. Pentru că toate vorbele Tale și faptele Tale sunt una cu Tine, pentru că Te exprimă întru totul. Ele Te arată pe Tine a fi Dumnezeul nostru, Care, prin cuvintele și faptele Tale, ne umpli pe noi de slava Ta cea veșnică.

Teologia e drumul sigur spre Dumnezeu, după cum filologia e drumul sigur spre adâncul textelor. Dacă teologia se transformă din drum într-un perete despărțitor între Dumnezeu și noi, ea se autodesființează. După cum, o filologie care nu ne coboară în texte este un vapor eșuat. Pentru că filologia trebuie să ne ducă la sigur în portul înțelegerilor abisale și nu să ne zdrobească de stânci.

Aveți grijă la cuvintele pe care le rostiți, dar mai ales la cuvintele pe care nu le rostiți! Cuvintele sunt interpretabile, dar și tăcerile, omisiunile, divagațiile. Oamenii „se împotmolesc” în cuvinte atunci când vor sau se îmbracă doar în cuvinte. Numai că la judecata lui Dumnezeu cuvintele sunt tot la fel de grele ca și faptele, pentru că faptele se nasc din cuvinte. Căci pentru „tot cuvântul cel nelucrător [πᾶν ῥῆμα ἀργόν], pe care or să-l grăiască oamenii, vor plăti pentru cuvântul său [lor] în ziua judecății [ἀποδώσουσιν περὶ αὐτοῦ λόγον ἐν ἡμέρᾳ κρίσεως]. Căci din cuvintele tale vei fi îndreptat [Ἐκ γὰρ τῶν λόγων σου δικαιωθήσῃ] și din cuvintele tale vei fi osândit [καὶ ἐκ τῶν λόγων σου καταδικασθήσῃ]” [Mt. 12, 36-37, BYZ]. Pentru că cuvintele și gândurile noastre devin fapte. Ele pot fi urmate și de alții, tocmai de aceea ele pot aduce moarte sau viață în alții.

Noi înșine suntem un cuvânt personal care îi influențează în bine sau în rău pe alții. Și așa stând lucrurile, orice spunem și orice facem și orice gândim și orice rămâne în urma noastră vorbesc despre noi și despre adevărul vieții noastre.

Să rămânem profund umani pentru ceilalți și pentru noi! Să nu fim ziduri, ci uși spre Dumnezeu! Pentru ca oricine să poată trece prin noi spre Dumnezeu, spre Dumnezeul mântuirii noastre! Amin!


[1] Începută la 9. 22, în zi de miercuri, pe 1 iulie 2020. Soare, 26 de grade, vânt de 6 km/ h.