Psalmul al 38-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Grăit-am în mine ca să iau aminte,
să îmi strunesc limba, să nu zic cuvinte.
Pază și strajă mi-am pus pe gură,
când stă păcătosul de mă tulbură.
Am tăcut ca mutul și nu i-aș mai zice, bine
să-i cuvintez, căci stă cu-mpotrivire,
încât cu boli durerile mi se-nnoiesc,
jalea-mi și tânguirea nu se mai opresc.
Inima mea este în mine fierbinte
și-mi e conștiința arsă de cuvinte.
Cu limba mea am zis: „Tu, Doamne, mi-arată
asfințirea vieții să o văd curată,
numărul de zile să-l știu cât îmi este
și despre ce-am lipsă să-mi fie de veste”.
Zilele cu număr mi-s la Tine-n palmă,
naintea-Ți mi-e statul, ca neluat în seamă.
Că lumea aceasta-i ca un minut mic,
omul, oricât ar trăi, este un nimic,
de vreme ce trece ca o umbră rară.
În zadar se trudește din zi până-n seară
de-și agonisește s-aibă pentru mâine:
tot ceea ce strânge nu știe cui rămâne.
Acum ce voi zice să fac întrebare?
Mi s-a spus că-mi este Dumnezeu răbdare:
averea mea este la Dumnezeu strânsă,
la vreme de nevoie să nu fiu în lipsă.
Și mă izbăvește, Doamne, de rele:
de cele străine și de ale mele!
Să nu lași nebunul să-mi facă ocară,
să mă ponegrească peste tot în țară!
Am amorțit de n-am deschis gura
căci mi-ai lăsat în chinuri făptura.
De Ți-ai opri, Doamne, mâna Ta cea iute,
să nu mă sfârșească dându-mi bătăi multe!
Pentru ce Ți-a greșit omul, l-ai dat spre mustrare,
n-ai lăsat să-i treacă viața fără de certare.
I-ai stins bietul suflet de abia se-ngână,
încât nu-i mai trainic ca o pânză fină.
Așa-i omul trecător, ca o haină spartă,
mâncată de molii și-aruncată-n grabă.
Ci Tu, Doamne Sfinte, ruga îmi ascultă
și îmi potolește grija mea cea multă!
Să nu fie uitate lacrimile mele
și străinătatea care-o duc cu jale!
Străin am fost ca toți părinții mei, în trecere
prin această lume, toată viața cu plângere.
Ușurează-mi greul pân-a nu mă duce
să mă mut din lume, la viața cea dulce!