Predică la Duminica a V-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

realitatea răului este una personalizată și nu difuză. Pentru că răul nu există ca ființă, ci numai ca voință exprimată. Ca manifestare a voinței libere. Căci Dumnezeu nu a făcut nicio ființă rea, nicio ființă desfigurată de răutate, ci le-a făcut pe toate bune și curate. Însă El i-a făcut pe Îngeri și pe oameni ca ființe libere, care în mod liber să trăiască în comuniunea cu Sine. Iar răul a apărut în creația Sa când o parte din Îngerii Lui au ales să trăiască în afara voinței Sale. Și rămânerea în rău a acestor îngeri căzuți, deveniți demoni, care i-au învățat la rău și pe oameni, a dus la răspândirea răului ca viață în afara voii lui Dumnezeu.  Pentru că răul stă în demoni și în oamenii păcătoși, în cei care aleg să se împotrivească voii celei preasfinte a lui Dumnezeu.

Sfântul Ioannis Damaschinos ne spune că Satanas era, între Puterile îngerești, „întâi-stătătorul rânduielii celei pământești, [căruia] i s-a încredințat de la Dumnezeu păzirea pământului, nefiind rău  [prin] fire, ci fiind bun, și a fost făcut pentru bine și neavând în sine de la Făcătorul [său nici] cea mai mică urmă de răutate. Dar [el] neîndurând luminarea și cinstea, pe care Făcătorul i le-a dăruit lui, [prin] voință liberă a ales să se întoarcă de la [viața] cea după fire la cea împotriva firii [sale] și s-a ridicat împotriva Celui care l-a făcut pe el, a lui Dumnezeu, voind să I se împotrivească Lui. Și [el a fost] cel dintâi care s-a depărtat de la bine și a fost în rău. Căci nimic  altceva [nu] este răul [τò κακòν], decât nu[mai] lipsa binelui”[2].

Tocmai de aceea, răul nu este o realitate ființială, nu e o realitate care ține de esența creației lui Dumnezeu, ci el reprezintă starea de renunțare la bine, la comuniunea cu Dumnezeu. Reprezintă starea voită de renunțare la viața potrivit firii zidite de Dumnezeu. Iar starea potrivit firii noastre este binele, este viața cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu i-a făcut pe Îngeri și ne-a făcut și pe noi, pe oameni, ca să fim veșnic în relație cu El, în comuniune cu El, și nu pentru ca să ne luptăm cu El, cu izvorul vieții noastre.

De aceea, toată creația lui Dumnezeu a fost făcută de El bună și curată, pentru că e creația Lui, a Celui Preabun și Preasfânt și Care nu are nimic rău în Sine. De aceea răul nu e constitutiv creației și nici firii noastre, ci el apare în noi ca urmare a alegerilor noastre greșite, păcătoase, adică atunci când noi ieșim din relația cu Dumnezeu, pentru a trăi după influențele cele nefaste ale demonilor.

Și când a căzut în păcat cel care trebuia să ne păzească pe noi și a devenit Satanas, când el a devenit Potrivnicul lui Dumnezeu, atunci el, prin voința sa liberă, s-a făcut întuneric [σκότος][3]. Pentru că a pierdut lumina lui Dumnezeu care era întru el. Iar împreună cu el au căzut și îngerii care i-au urmat lui, pentru că ei s-au întors de la bine, prin alegere liberă, către rău[4]. S-au întors de la El și au rămas în rău, devenind tot mai răi. Pentru că niciunul nu s-a pocăit și nu s-a întors la relația lor, cea dintâi, cu Dumnezeu, cu izvorul luminării și al cinstei lor.

De aceea, răul pe care demonii îl trăiesc e unul interior, care se înmulțește în ei continuu, pe măsura depărtării lor de Dumnezeu, și aceștia încearcă în mod continuu să ne îmbolnăvească și pe noi de răul pe care îl gândesc și îl doresc ei. Pentru că, ne spune tot Sfântul Ioannis Damaschinos în Dogmatica sa, „toată răutatea și patimile cele necurate au fost inventate de către ei[, de către demoni]. Și li s-a îngăduit a ispiti omul, dar nu au puterea să forțeze pe cineva. Căci în noi este să primim ispita sau să nu o primim. De aceea, diavolului și îngerilor săi și celor care îl urmează pe el [dintre oameni] li s-a pregătit focul cel nestins și pedeapsa cea veșnică”[5]. Pentru că noi alegem să facem răul pe care demonii îl gândesc și îl simt în ei înșiși, și, prin răul pe care îl facem, noi ne omorâm sufletește și trupește, dar infestăm cu răul nostru și pe cei din jurul nostru.

Pentru că Dumnezeu a îngăduit ispitirea noastră de către demoni pentru întărirea noastră în bine, în binele virtuților celor dumnezeiești. Ispita, cu alte cuvinte, nu e spre moartea noastră, ci spre întărirea noastră în viața cu Dumnezeu. Însă, acceptarea interioară a ispitei diavolești și unirea cu ea și punerea ei în practică sunt păcatul și căderea noastră în păcat, pe când ispita e numai momirea noastră din partea demonilor. De aceea, ei ne momesc cu toate păcatele, dar noi le săvârșim! Noi păcătuim de unii singuri! Și nu putem arunca vina pe ei, pe cei care ne învață la rău, pentru că acceptarea și săvârșirea răului ne aparține. Tocmai de aceea, și pocăința noastră e totală, pentru că ne pocăim pentru răul pe care l-am săvârșit cu toată ființa noastră. Iar Dumnezeu Se milostivește și ne curățește de păcatele noastre cu totul și nu parțial, ne curățește de toate cele pentru care ne pocăim și le mărturisim, pentru că El dorește să fie cu totul în noi, prin slava Lui, stăpânind în noi și curățindu-ne și luminându-ne și sfințindu-ne în mod deplin. Căci El îi scoate pe demoni din noi, pe cei pe care i-am lăsat să intre în noi odată cu alegerea păcatelor, pentru ca El să trăiască, prin slava Lui, pentru veșnicie în noi.

Însă, ce e moartea pentru noi, oamenii, așa a fost căderea îngerilor din slava lui Dumnezeu. Căci, după căderea lor, nu a mai fost pocăință pentru ei, după cum nici pentru oameni nu mai e pocăință după moarte[6]. Tocmai de aceea, timpul mântuirii e cel de față. Timpul mântuirii e viața noastră pământească, care nu știm cât de scurtă sau de lungă va fi. Și pentru că nu știm timpul morții noastre, tocmai de aceea pocăința trebuie să fie starea noastră de-a fi, pentru că trebuie să ne pregătim în orice clipă de viața cea veșnică. Căci, pentru veșnicie, noi avem doar două alegeri: cu Dumnezeu sau împotriva Lui. Și a-L alege pe Dumnezeu înseamnă a alege împlinirea noastră reală, înseamnă a alege viața și bucuria cea veșnică împreună cu El și cu Îngerii și Sfinții Lui, pe când a nu-L alege pe El înseamnă a-i alege pe demoni, pe cei căzuți, pe cei desfigurați în mod îngrozitor de patimile lor.

Frumusețea și curăția și toată sfințenia și știința cea dumnezeiască sunt cu Dumnezeu și sunt realitățile Împărăției Sale, pe când toată durerea, amărăciunea și chinul cel veșnic sunt în demoni și în oamenii cei păcătoși, care au urmat sfaturilor lor celor rele.

Tocmai de aceea, când simțim că răul e în noi, când inima noastră nu e în pace, când conștiința noastră ne mustră continuu, când ne simțim singuri și distruși de păcatele noastre, avem nevoie de pocăință. Pentru că pocăința e împăcarea noastră cu Dumnezeu. Ea reprezintă recunoașterea noastră cinstită, din tot sufletul, în fața Lui, că suntem nimic fără El și că păcatele noastre ne-au distrus interior. Și când ne aruncăm în fața Lui plini de pocăință, atunci aflăm viață și luminare dumnezeiască, iertare și împăcare duhovnicească, pentru că trăim din plin bunătatea lui Dumnezeu revărsată în noi.

În Evanghelia de azi [Mt. 8, 28-34; 9, 1], am văzut că demonii au țipat din cei doi demonizați și au spus: „Ce [ne este] nouă și Ție, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu [Τί ἡμῖν καὶ Σοί, Ἰησοῦ, Υἱὲ τοῦ Θεοῦ;]? Ai venit aici mai înainte de vreme [ca] să ne chinui pe noi [Ἦλθες ὧδε πρὸ καιροῦ βασανίσαι ἡμᾶς;]?” [Mt. 8, 29, BYZ]. Pentru că ei, pe de o parte, au recunoscut că nu sunt de partea Lui, deși El este Fiul lui Dumnezeu întrupat, adică Creatorul lor, dar că, pe de altă parte, că El este Judecătorul întregii creații, Care îi va lăsa în focul cel veșnic pe cei păcătoși, pe cei care s-au luptat toată viața lor împotriva Lui. Și păcătoșii sunt și demonii și oamenii neascultători de Dumnezeu, pentru că păcatul stăpânește în ei. Pe când, în Sfinții Lui, stăpânește slava lui Dumnezeu, pentru că ei sunt plini de viața lui Dumnezeu.

Demonii știu ceea ce fac! Știu că ei păcătuiesc, că se împotrivesc continuu lui Dumnezeu. Și știu că vor fi pedepsiți pentru păcatele lor. Dar și oamenii știu că păcătuiesc și că se împotrivesc voii lui Dumnezeu! Tocmai de aceea, mulți se laudă cu păcatele lor, le consideră mijloace de parvenire și de „cinste”, pentru că, prin ele, ajung în fruntea societății, în puncte de conducere și de influență. Însă păcatul, care e luptă constantă cu Dumnezeu, nu are consistență și nici bucurie! Pentru că păcatul nu ne împlinește și nici nu ne bucură. El nu ne bucură nici aici și nici în veșnicie, pentru că el e un chin veșnic.

Și cum să ne lăudăm cu chinurile noastre cele veșnice?! Cum să ne lăudăm cu patimile noastre cele de rușine și cu păcatele noastre cele rele care ne aduc Iadul cel veșnic?!! Ele sunt tristețea, durerea și nefericirea noastră de zi cu zi, care mai apoi se înveșnicesc.

Cum să lăsăm păcatul în noi, cum să lăsăm moartea cea veșnică în noi, dacă noi nu suportăm o mică boală, o mică durere, o mică nefericire?! Cum vom suporta chinurile cele veșnice, dacă nu putem să suportăm o tăietură la mână sau la picior sau o boală de câteva zile?!!…

Demonii știau și se cutremurau! Știau ce va urma. Știau ce va fi Iadul pentru ei, dar și pentru noi. Prezența Lui i-a umplut de frică și imediat și-au exprimat-o în gura mare. Pentru că Iadul nu e „o poveste” nici pentru demoni și nici pentru noi, cei păcătoși, cei indiferenți față de păcatele noastre, ci e cea mai rea și depersonalizată existență. Iadul e chinul și durerea cele mai insuportabile, pentru că ele vor fi veșnice, fără speranță, fără încetare.

Iar nouă ni se pun demonizații și Iadul în față, în mijlocul Dumnezeieștii Liturghii, prin intermediul Evangheliei, pentru ca să ni se arate cea mai rea existență umană. Pentru ca să ni se sublinieze faptul că asta nu e viață, că nu așa trebuie să fie viața noastră, ci pașnică și plină de bucurie și de veselia cea dumnezeiască. Căci atunci când au fost scoși demonii din oameni, aceștia, cei vindecați de demonizare, au fost sănătoși și liniștiți. Ascultători de Dumnezeu și împăcați sufletește și trupește. Căci reala viață umană e viața cu Dumnezeu, e viața care ne împlinește și ne umple pentru veșnicie.

Evanghelia se citește la mijlocul Dumnezeieștii Liturghii pentru ca ea să fie tălmăcită pentru toată Biserica. De aceea, predica este interioară Liturghiei, pentru că ea pregătește pentru împărtășirea cu Domnul. Noi, cei care predicăm adesea după Liturghie, după Slujbă, părem că facem ceva în plus, ceva care n-are de-a face cu Slujba. Însă predica este liturgică, e din Slujbă, pentru că ne explică Slujba sau ne vorbește despre starea pe care trebuie să o avem când Îi slujim lui Dumnezeu.

Apropierea de Domnul presupune seninătate, încredere în El, bucurie dumnezeiască. Te apropii ca să te împărtășești cu Domnul având conștiința că El e Viața noastră, a tuturor, și că numai cu El putem trăi cu adevărat. Dacă ești tulburat de patimi și de păcate, dacă ești lipsit de încrederea în El, dacă nu ai chef de Domnul, e semn că ești agitat interior de către demoni. Pentru că Liturghia Bisericii e pentru ca oamenii să se pregătească pentru slujirea și primirea Lui. Orice Slujbă și rugăciune a Bisericii sunt pentru pregătirea noastră interioară. Pentru că noi ne pregătim continuu pentru primirea Domnului în noi înșine. Îl primim în noi înșine prin vederea Sfintelor Icoane, Îl primim în noi înșine prin bucuria care ne-o aduc cuvintele Lui și faptele cele bune, Îl primim în noi înșine prin luminările și vederile Sale cele dumnezeiești, dar și pe El, Cel euharistic. Ca El să fie în noi și cu noi pentru veșnicie.

De aceea, iubiții mei, răul nu e o ființă „creată” de Dumnezeu și nici o forță impersonală „veșnică”, ci este iradierea personală nefastă a celor care se împotrivesc lui Dumnezeu în mod constant.

Demonii și oamenii păcătoși inventează răul în ei înșiși pe măsură ce se depărtează de firescul vieții voit de Dumnezeu. Căci, pe cât te îndepărtezi de Dumnezeu, pe atât dorești să umpli golul lăsat de El cu ceva. Însă, pentru că te doare pierderea Lui, a Binelui care te umple de bine, dar îți place starea ta de insolență, de continuă vrajbă cu El, tu inventezi răul care crezi că îți face „bine”, pe când el te urâțește continuu. Te crezi tot mai rock, tot mai tare, însă satanizarea ta îți eclipsează toate bucuriile. Pentru că afundarea în rău e afundarea într-un întuneric din ce în ce mai mare, pe care l-a experimentat mai înainte de toți Satanas. El a crezut că „își va păstra” toate bucuriile și dacă se luptă cu izvorul lor, cu Dumnezeu. Însă, când a crezut că poate fi „la fel” și fără El, atunci a căzut din lumina Lui și a devenit un întuneric orb. Pentru că întunericul a luat locul luminii din el. Pentru că lumina era a Lui și nu a demonului!

Însă, păcătoșii care îi socotesc pe demoni niște ființe „orbitoare” prin „măreția lor rea” sunt orbiți de întunericul demonilor și nu știu ce spun. Pentru că prietenia cu demonii e pierzătoare și pentru ei, cât și pentru demoni. Căci nimeni nu câștigă nimic bun din împotrivirea față de Dumnezeu, ci doar Iadul, adică depărtarea veșnică de El.

Așadar, iubiții mei, a-L alege continuu pe Dumnezeu, înseamnă a alege Viața noastră cea veșnică! Pentru că El e Viața vieții noastre, ca Cel ce e izvorul vieții noastre. Demonii sunt ființe parazitare, căzute, rele, invidioase, care se bucură în mod păcătos să ne înșele și pe noi, pentru ca să suferim veșnic ca ei. Însă noi trebuie să Îl alegem mereu pe Dumnezeu, iar de demoni și de patimile și păcatele lor să ne lepădăm continuu, pentru că de la El e tot binele și toată binecuvântarea noastră cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 8. 28, în zi de joi, pe 9 iulie 2020. Soare, 21 de grade, vânt de 5 km/ h.

[2] PG 94, col. 873-876.

[3] PG 94, col. 876.

[4] Ibidem.

[5] PG 94, col. 877.

[6] Ibidem.