Predică la pomenirea Sfântului Profet Eliiahu din Tișbii [20 iulie 2020]

Iubiții mei[1],

Sfântul Eliiahu [אֵלִיָּ֙הוּ] [I Împ. 17, 1, WTT], Părintele nostru, al cărui nume în limba ebraică înseamnă „Dumnezeul meu este Domnul”[2], a zis către Ahab [אַחְאָב], împăratul cel idolatru al vremii sale: „Viu [este] Domnul, Dumnezeul lui Israel, Căruia am stat către fața [Sa], dacă [că nu] era[u] [vor fi] anii aceștia rouă și ploaie, [ci] numai de la cuvântul gurii [mele]!” [Ibidem].

Și numai cel care are intimitate cu Dumnezeu poate să stabilească o astfel de pedeapsă pentru idolatrie. Căci cel care stă către fața Domnului, care Îl vede pe El întru slava Lui, acela Îl cunoaște pe Domnul și cunoaște ce simte El față de cei care păcătuiesc. De aceea, pedeapsa rostită de gura lui, a Profetului, e pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că el simțea ce vrea Dumnezeu.

Și Sfinții lui Dumnezeu știu ceea ce dorește Dumnezeu: ca pe toți oamenii să Îi vadă în casa Lui, în relație cu El. Iar pedepsele lui Dumnezeu nu sunt pentru ca oamenii să piară, ci pentru ca ei să se mântuie. Dar ca să te mântui, trebuie să îți vii în fire, trebuie să îți recunoști păcatele tale înaintea Lui și să trăiești înaintea Domnului împlinind poruncile Sale. Pentru că poruncile Lui sunt viața noastră, sunt viața de aici și cea veșnică, pentru că ele reprezintă voia Lui cu noi, oamenii.

Și când Sfântul Eliiahu a stabilit ca să nu cadă nici rouă și nici ploaie pe pământ datorită păcatului celui mare al idolatriei, care se făcea începând din casa împăratului, atunci a fost cuvântul Domnului către el [I Împ. 17, 2, WTT] și l-a trimis să se ascundă la pârâul Kerit [כְּרִ֔ית], care era în fața Iordanului [Î Împ. 17, 3, WTT]. Și El l-a trimis să se ascundă la o apă mică, la un pârâu, nu la un râu, pentru ca să învețe cât de aspră a fost pedeapsa stabilită de el.

Pentru că și noi, cei care pedepsim spre îndreptare, trebuie să învățăm cât de dureroasă e pedeapsa stabilită de către noi. Pentru că noi trebuie să  înțelegem în primul rând cât de multă smerire produce ea și dacă, la rândul nostru, noi am fi suportat această pedeapsă de la altcineva.

Cu alte cuvinte, pe când Sfântul Eliiahu smerea poporul, și Dumnezeu îl smerea pe el. Pentru că cei păcătoși au nevoie de o anume pedeapsă, dar și cei Sfinți au nevoie continuă de îndreptarea lui Dumnezeu. Căci „certarea Ta m-a îndreptat [până] întru sfârșit și certarea Ta aceasta mă va învăța” [Ps. 17, 36, LXX] cele bune ale Tale. Pentru „că mai bună [este] mila Ta decât viețile [ζωάς]” [Ps. 62, 4, LXX] omenești, decât viețile trăite în necredință.

Dumnezeu a poruncit corbilor să îl hrănească pe Sfântul Eliiahu [I Împ. 17, 4, WTT], iar ei veneau cu pâine și carne atât dimineața, cât și seara, pentru ca să îl hrănească pe Profet, iar apă bea din pârâu [I Împ. 17, 6, WTT]. Corbii[3], care se hrănesc cu tot felul de mortăciuni, îi aduceau mâncare bună Profetului. Mâncare ca pentru om. Pentru că Dumnezeu le poruncise lor acest lucru. Și ei, care nu împart cu nimeni prada lor, acum o aduceau cu totul Profetului lui Dumnezeu. Și el mânca și se sătura de două ori pe zi, pe când apă bea din pârâu. Din pârâul pe care l-a văzut secând sub ochii lui [I Împ. 17, 7, WTT]. Și asta pentru ca să i se facă milă de popor și să ridice pedeapsa chemată asupra lui.

Însă Sfântul Eliiahu avea râvna Domnului și nu a consimțit să ierte poporul. Tocmai de aceea, Domnul l-a luat pe el din singurătate și l-a trimis în Zarepatah [צָרְפַ֙תָה], în Sidon [צִיד֔וֹן] [I Împ. 17, 9, WTT], care astăzi este lângă localitatea Sarafand, în Liban[4], unde Domnul a poruncit să fie hrănit de o femeie văduvă [Ibidem]. De ce de o femeie văduvă? Ca el să vadă sărăcia și lipsa poporului și să îi ierte!

Însă Profetul Domnului, cel care oprise roua și ploaia, aici face minunea înmulțirii mâncării. Pentru că el îi spune femeii: „Că aici [așa] a zis Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Vasul făinii nu se sfârșea și ulciorul de ulei nu lipsea, până [în] ziua [când] Dom- nul are să dea ploaie pe fața pământului»” [I Împ. 17, 14, WTT]. Pentru că de la Dumnezeu vine ploaia, ca o mare binecuvântare a Sa, ca binecuvântare spre rodire de viață, pentru care trebuie să fim foarte recunoscători. Căci toate lucrurile cele bune vin de la Dumnezeu și ele sunt spre binele nostru, spre sănătatea noastră și spre mântuirea noastră.

Dar așa cum fața pământului se bucură de ploaie, cu mult mai mult fața sufletului nostru se bucură de slava lui Dumnezeu. Pentru că viața cea duhovnicească a oamenilor e slava lui Dumnezeu și ea coboară din Dumnezeul mântuirii noastre. Pentru că slava Lui cea necreată și veșnică e ploaia mântuirii noastre, e apa spre rodire de viață a oamenilor.

Când îi moare fiul acestei femei văduve, fiul Sfintei Saraftia [Σαραφθία][5], ea îl numește pe Sfântul Eliiahu „omul lui Dumnezeu [אִ֣ישׁ הָאֱלֹהִ֑ים] [I Împ. 17, 18, WTT], adică iș ha-Elohim. Pentru că simțise în el puterea și lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că omul lui Dumnezeu e Sfântul Lui, e cel prin care El lucrează cele dumnezeiești omenește. Și oamenii simt, prin minunile Sfântului, mâna lui Dumnezeu, lucrarea Lui, pentru că minunile sunt prezența Lui în viața noastră.

Când îl învie din morți pe fiul acesteia, el s-a rugat astfel: „Doamne, Dumnezeule, să se întoarcă acum sufletul [נֶֽפֶשׁ] copilului acestuia în înăuntrul [său]!” [I Împ. 17, 21, WTT]. Pentru că nefeșul, adică sufletul omului, nu piere odată cu moartea, pentru că e creat nemuritor de către Dumnezeu, ci el merge la judecata lui Dumnezeu, pentru ca să primească după faptele sale făcute pe pământ. De aceea, din voia Domnului, la rugăciunea Profetului, sufletul s-a întors în trupul copilului, în cele dinlăuntru ale sale, pentru că sufletul conduce trupul în tot ceea ce face. Și noi avem, deopotrivă, o viață sufletească și trupească prin naștere, ca unii care avem suflet și trup, pentru ca, prin Botez, să începem viața noastră duhovnicească. Căci atunci ne umplem de slava lui Dumnezeu, sufletul și trupul nostru devenind locașul cel viu al lui Dumnezeu, întru care El Se odihnește.

De aceea, când i l-a arătat pe fiul ei viu, Sfânta Saraftia a mărturisit: „Acum aceasta am cunoscut: că omul lui Dumnezeu [ești] tu și cuvântul Domnului în gura [ta este] adevărul” [I Împ. 17, 24, WTT]. Pentru că cuvintele Profetului se împlinesc, pentru că ele sunt adevărul lui Dumnezeu.

Cât a postit Sfântul Eliiahu? A postit 40 de zile și 40 de nopți în timp ce călătorea spre muntele lui Dumnezeu, spre muntele Horeb [חֹרֵֽב] [I Împ. 19, 8, WTT]. Iar expresia din limba ebraică este „glas de șoaptă subțire” sau „kol demamah dakah [דְּמָמָ֥ה דַקָּֽה  /ק֖וֹל]” [I Împ. 19, 12, WTT] pentru a exprima prezența extatică suportabilă a lui Dumnezeu. În limba greacă, corelativul expresiei ebraice este: „glas de adiere subțire [φωνὴ αὔρας λεπτῆς]” [I Împ. 19, 12, LXX]. Pentru că noi nu suportăm cu adevărat decât vederile extatice care ne liniștesc, care ne umplu de mila lui Dumnezeu și de pacea Lui. Și Sfântul Eliiahu a avut parte și de vederea extatică a vântului celui mare al lui Dumnezeu și de vederea cutremurului și a focului Său, dar a fost liniștit numai de glasul de șoaptă subțire al Lui [I Împ. 19, 11-12, WTT]. Pentru că tainele lui Dumnezeu, pe care El ni le dă să le vedem în mod extatic, sunt mari și greu de purtat de către noi, căci pe noi ne odihnesc doar vederile Lui pașnice și pline de milă față de noi.

De aceea, cum putem să înțelegem noi ridicarea la cer a Sfântului Profet Iliu [Ηλιου]? Căci, deodată, au venit „car de foc și cai de foc [ἅρμα πυρὸς καὶ ἵπποι πυρὸς], și i-au despărțit prin mijloc pe amândoi, și a fost luat Iliu în vârtej de vânt ca întru cer [καὶ ἀνελήμφθη Ηλιου ἐν συσσεισμῷ ὡς εἰς τὸν οὐρανόν]” [II Împ. 2, 11, LXX]. Pentru că slava lui Dumnezeu s-a arătat ca un car de foc și ca niște cai de foc și ca un vârtej de vânt, ca să se arate rapiditatea luării sau a răpirii lui la cer. Și l-a luat cu totul întru slava Lui pe cel care era plin de slava Lui.

De aceea, ce putem să spunem noi despre Sfântul Profet Iliu, dacă nu avem experiența vederii lui Dumnezeu și a simțirii slavei Lui celei dumnezeiești? Pentru că el a fost luat din viața aceasta de Dumnezeu, ca și Sfântul Enoh [Fac. 5, 24, LXX], fără să fi gustat moartea, ca să ne arate că scopul vieții omului e viața cea veșnică, e viața cea fără de moarte.

Așadar, iubiții mei, la praznicul Sfântului Ilie, cum îi zicem noi, românii, când mâncăm mere dulci-acrișoare și ne rugăm lui ca să mijlocească pentru ploaia noastră cea binefăcătoare, să ne rugăm lui și pentru ca să ne învețe să Îi slujim cu adevărat lui Dumnezeu! Pentru că el a fost plin de râvna lui Dumnezeu, așa cum singur a mărturisit: „râvnind am râvnit Domnului, Atotțiitorului [ζηλῶν ἐζήλωκα τῷ Κυρίῳ Παντοκράτορι]” [I Împ. 19, 10, LXX].

Și cine trăiește în el cu râvna cea duhovnicească de a-I sluji lui Dumnezeu, acela trăiește în evlavie și în ascultare de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e toată dorirea lui [Ps. 37, 10, LXX] și viața lui este pusă în slujirea Domnului. Și viața împlinită e tocmai aceasta: cea care este pusă cu totul în slujirea lui Dumnezeu.

La mulți ani tuturor și multă sănătate și bucurie! Dumnezeu să ne umple de mila și de pacea Sa, pentru rugăciunile Sfântului Profet Iliu, Părintele nostru, ca să facem mereu voia Lui cea sfântă! Amin.

[1] Începută la 11. 43, în zi de marți, pe 14 iulie 2020. Soare, 22 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Elijah.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Corb.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Sarepta.

[5] Pomenită în Duminica anterioară Nașterii Domnului, cf. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 15), Teologie pentru azi, București, 2019, p. 506.