Predică la Duminica a VII-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

oboseala multă strică percepția reală asupra realității, pentru că ni se pare că noi suntem înceți, neputincioși, greoi, iar toate se petrec foarte repede în jurul nostru. Că toți înaintează, numai noi stăm pe loc. Și când avem senzația că timpul trece foarte repede și noi nu facem mai nimic toată ziua e din cauza acestui lucru: a multei oboseli acumulate în timp. Mai multe nopți cu somn puțin și cu vise neodihnitoare, alergăturile de peste zi, munca de orice fel, ne epuizează, și epuizarea ne aduce starea de însingurare, de decuplare de la realitate, care ne face să ne simțim „inutili”. Și a crede în „inutilitatea” noastră, în „neputința” noastră de a face ceva temeinic, înseamnă a crede în ispita că „nu suntem buni de nimic”. Sau că nu mai suntem „atât de buni ca înainte”.

Pentru că demonii se folosesc de starea noastră de epuizare sau de boală pentru a introduce în noi gânduri demoralizatoare, gânduri de deznădejde, de inactivitate, de nepăsare față de vocația noastră. Și, când simțim în noi astfel de gânduri, pur și simplu nu trebuie să le dăm curs, nu trebuie să le credem, ci trebuie să ne odihnim. Trebuie să dormim ceva mai mult, trebuie să mâncăm ceva mai bine, trebuie să diversificăm lucrurile pe care le facem, pentru a ieși din starea de paraleli cu realitatea.

Pentru că oboseala și boala ne fac să ne simțim rupți de ritmul real al vieții sociale, lucru care nu e adevărat. Pentru că și în oboseală, cât și în boală, noi suntem activi interior, noi facem parte din lumea noastră, dar avem o părere distorsionată despre racordarea noastră la ea.

Un om care bea mult sau care se droghează pe fondul unei mari dureri, a unei mari neîmpliniri, trăiește și el starea de a fi paralel cu realitatea. Pentru că intră într-o lume a lui, interioară, care îl însingurează, care îl rupe de ceilalți. Iar însingurarea lui, cu cât e mai mare, cu atât îl face să se simtă „inutil” pentru ceilalți. Băutura și drogul te duc într-o lume a ta, în lumea patimilor tale, dar ele nu îți elimină durerea, ci o adâncesc! Pentru că nicio patimă nu se stinge prin continuarea păcătuirii, ci prin renunțarea la patimă. Și oricât de grea ni se pare renunțarea la patimă, ea e singura noastră șansă la normalitate. Pentru că ieșirea din patimă înseamnă ieșirea la realitate, la lumea reală, unde patima se vede în toată urâciunea ei. Unde o vedem fără fard, fără poleială.

Căci patimile sunt subteranele realității. Patimile noastre ne fac să trăim cu mentalitate de rozătoare: acumulăm, strângem numai pentru noi, le depozităm pe toate în secret și ceea ce avem mâncăm pe furiș de alții. Pentru că toate plăcerile și dorințele noastre sunt egoiste, sunt niște conturi secrete, cu parola știută numai de noi. De aceea, trăind numai incognito, numai duplicitar, nu ne mai interesează cum e lumea și nu o putem judeca echilibrat, pentru că noi suntem deja de partea neagră a realității. Noi ne ascundem, pentru că nu avem lumina Lui în noi, ci mai toate faptele noastre sunt urâte. Și pentru că noi suntem consecința faptelor noastre, orice am face în mijlocul patimilor noastre, noi n-avem de-a face cu realitatea, ci cu lumea paralelă cu realitatea, cu undergroundul patimilor.

– Cine însă ne ține captivi în subteranele existenței?

– Demonii, cu consimțământul nostru zilnic!

– Cum am ajuns din nou în robia demonilor, dacă Dumnezeu ne-a eliberat de ei prin Sfântul Botez?

– Prin aceea că am început să păcătuim și a început să ne placă în mod pervers păcatul și el ne schimbă mentalitatea zi de zi. Orice păcat ne schimbă mentalitatea zi de zi și, toate la un loc, toate păcatele noastre pe care le săvârșim ne mută din Biserică în Iad.

– Și cum de acceptăm o asemenea înjosire, ca să ne depărtăm de Biserica mântuirii, de sfințenia lui Dumnezeu, pentru chinul cel veșnic, care n-are nimic de-a face cu împlinirea noastră veșnică?

– Pentru că ni se pare că pocăința e „o frază de dânșii inventată”[2]. Că pocăința nu e nevoia noastră de zi cu zi, ci „o stare de înjosire” a noastră. Pentru că atunci când păcătuiești și ești orbit de păcat nu mai consideri păcatul o înjosire, ceea ce este din plin, căci păcatul e o înjosire veșnică a omului, ci consideri pocăința, adică vindecarea de păcat, „o înjosire”. Însă pocăința e adevărata spălare pe ochi a omului, e vindecarea lui de orbire duhovnicească, e ieșirea lui din subterană la lumină.

Pocăința ne vindecă de mentalitatea de rozătoare ale întunericului, de mentalitatea de șoareci fricoși și hrăpăreți, dându-ne să ne bucurăm din nou de soarele normalității. Pentru că ea ne scoate la lumină, ne pune în lumină, căci Dumnezeu este Dumnezeul luminii și nu al întunericului. El e Dumnezeul faptelor celor bune, al conștiinței spălate prin pocăință, al comuniunii și nu al patimilor de rușine. Căci patimile de rușine sunt în subteranele realității noastre interioare, pe când, în prim-planul Bisericii și al realității, este Dumnezeu, dimpreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că Dumnezeu ne cheamă să trăim realitatea reală, realitatea în care noi ne îndumnezeim în relația cu El și nu cea în care ne închipuim tot felul de lucruri false despre noi.

Căci, la drept vorbind, cu ce ne împlinește că suntem sănătoși, frumoși, deștepți, avuți, dacă viața de acum ne aduce un Iad veșnic?! Pentru ce ne-am bucura de niște atuuri sociale doar pentru câțiva ani, dacă știm că după aceea urmează o veșnicie de chin?!!

– Însă de unde știm că există Iad? Dacă viața de acum nu are nicio finalitate, ci, după moarte, ne stingem pur și simplu, aidoma unei lumânări arse deplin?

– Pentru că Dumnezeu, Creatorul a toate, ne-a spus că Iadul există. Și că el e locul în care se vor chinui veșnic toți cei păcătoși, toți cei care nu au înviat mereu prin pocăință și prin iertarea sacramentală a păcatelor lor. Căci trebuie să plângi acasă și să te îndurerezi pentru păcatele tale, să ai continuu păcatele tale în fața ta, dar apoi trebuie să le mărturisești pe acestea și în fața lui Dumnezeu și a Duhovnicului tău, în Taina Mărturisirii, pentru ca El să te curățească de ele prin iertarea Duhovnicului.

Pentru că în Evanghelia de azi [Mt. 9, 27-35], Domnul a vindecat doi orbi, dar și un îndrăcit [δαιμονιζόμενον] [Mt. 9, 32, BYZ]. „Și [Domnul], alungând demonul, cel mut a grăit [Καὶ ἐκβληθέντος τοῦ δαιμονίου, ἐλάλησεν ὁ κωφός]” [Mt. 9, 33, BYZ]. Pentru că demonul era cauza nevorbirii omului! El era un fals „mut”, pentru că, în fapt, era un demonizat. Și demonii ne fac pe mulți dintre noi muți și orbi și bolnavi de tot felul de boli aparente, pentru ca noi să nu Îi slujim lui Dumnezeu. De aceea, când cerem iertarea păcatelor noastre de la Dumnezeu, noi nu cerem doar iertarea lor, ci vindecarea noastră cu totul, în mod deplin. Pentru că acest continuu „Doamne, miluiește!” al Bisericii înseamnă ca El să ne vindece, cu mila Lui, de toate bolile noastre sufletești și trupești.

Și El, cu adevărat, asta și face cu noi în mod continuu: ne vindecă în mod fundamental! Pentru că rădăcinile bolilor noastre sunt în suflet și nu în trup. Și, de acolo, din sufletul nostru, din sufletul nostru care se pocăiește, căruia îi pare rău cu totul de păcatele sale, începe vindecarea noastră. Și vinde- carea noastră e reală, pentru că e săvârșită de Dumnezeu prin harul Său. Căci El, în primul rând, ne vrea sănătoși sufletește, pentru că acolo e rădăcina sănătății noastre: în suflet, prin harul Său. Dacă ne mai doare un picior, o mână, dacă avem palpitații la inimă, dacă avem o boală în trup mai mare sau mai mică, toate aceste boli trupești nu ne strică sufletul, ci, dimpotrivă, ne întăresc în răbdare, în rugăciune, în atenția la sine și ne smeresc continuu. Pe când bolile sufletului sunt adevăratele noastre cancere, pentru că patimile ne ucid și sufletul și trupul nostru.

Minciuna, curvia, lăcomia, mândria, slava  deșartă, necredința, îndoiala, deznădejdea, batjocorirea Celor Sfinte, lenea, îngâmfarea, neascultarea ne omoară pentru veșnicie. Și nu ajungi în Iad pentru că ai avut cancer sau ai făcut infarct, ci pentru că nu te-ai pocăit și nu te-ai vindecat de patimile tale.

Dacă demonizarea ar fi fost „un lucru bun”, Domnul l-ar fi lăsat pe falsul „mut” în muțenia lui. Însă demonizarea e anticamera Iadului! Dacă demonizarea ar fi fost „un lucru bun”, Domnul nu i-ar fi scos pe demoni din oameni, ci i-ar fi lăsat acolo, pentru ca oamenii să se înrăiască pe fiecare zi. Însă Domnul scoate demonii din noi mereu, la fiecare Dumnezeiască Spovedanie, pentru ca noi să putem vorbi în pace, să putem să Îl lăudăm pe Dumnezeu, să putem să facem faptele vieții celei veșnice.

El nu ne vrea posaci, ci vorbitori de Dumnezeu! El nu ne vrea însingurați, ci comunionali! El ne vrea aici pe toți, în Biserica slavei Sale, pentru ca să trăim frățește unii cu alții, spre mântuirea noastră, și pentru ca să Îl lăudăm pe El prin toate faptele vieții noastre.

…Mulțimile s-au minunat [ἐθαύμασαν] de minunile Domnului, pentru că le-au crezut, căci au văzut că ele sunt adevărate, și de aceea au mărturisit adevărul: „Niciodată [nu] s-a arătat așa[ceva] în Israil [Οὐδέποτε ἐφάνη οὕτως ἐν τῷ Ἰσραήλ]!” [Mt. 9, 33, BYZ]. Niciodată nu s-au petrecut minuni ca acestea în Israil! Nici în vremea lor, dar nici în trecut. Pentru că numai Fiul lui Dumnezeu întrupat putea să facă asemenea minuni, ca Cel ce le făcea cu puterea Sa cea dumnezeiască. Dar fariseii cei necredincioși, care nu credeau în Domnul și huleau în mod mincinos, distorsionând la tot pasul realitatea faptelor Sale, spun: „Cu stăpânitorul demonilor îi alungă pe demoni [Ἐν τῷ ἄρχοντι τῶν δαιμονίων ἐκβάλλει τὰ δαιμόνια]” [Mt. 9, 34, BYZ].

Pentru că fariseii, în fanatismul lor religios, Îl socoteau pe Domnul „un vrăjitor”, unul care face minuni „cu ajutorul” demonilor. Adică nu Îl considerau nici măcar Profet, ci „un șarlatan ordinar”, când El era Mașiah, Cel profețit de toți Profeții lui Dumnezeu. Iar acest fanatism religios grețos al poporului evreu rămas necredincios, rămas păgân, această ură demonică vizavi de Domnul Iisus Hristos se poate urmări în două milenii de literatură ebraică. Pentru că Domnul Iisus Hristos e descris în termeni execrabili până astăzi de către evrei, având și noi, în România, rabini și credincioși mozaici care vorbesc cu totul dizgrațios despre Domnul și Mântuitorul nostru, al tuturor. Și nu am mers din sinagogă în sinagogă să îi ascult, ci i-am ascultat vorbind online, în grupuri libere sau private, și în predici și în expuneri live pe Facebook sau You Tube, și hulele pe care le-am auzit la adresa Domnului nostru Iisus Hristos erau aceleași ca acum 2.000 de ani.

De ce atâta aversiune, de ce atâta ură, de ce atâta pasiune dezlănțuită la adresa lui Hristos Dumnezeu, dacă El e „un șarlatan”, „un vrăjitor”, „un manipulator ordinar”, „unul care a răstălmăcit Torahul”? Oare nu pentru că știu că hulele lor sunt minciuni? Oare nu pentru că El e viu și adevărat, iar lupta lor e o satanizare continuă?

Extremismul religios evreiesc, ca orice extremism depersonalizant e o neîmplinire internă. Nimeni, împlinit sufletește, nu se luptă cu „realități” inventate. A nu accepta persoana, viața și minunile Domnului e una, dacă așa decizi că e „bine” pentru tine, dar a lupta împotriva Lui în mod sistematic este o manifestare extremistă, fanatică. Pentru că dorești, cu tot dinadinsul, să se audă „varianta ta”, „adevărul tău”, iar nu adevărul Lui.

Numai că adevărul Lui e singura variantă a adevărului! El Însuși e Adevărul în persoană. Și orice negare și persiflare a Lui e o rănire a ta, a celui care încerci aceste lucruri. Nu se schimbă nimic în cer și pe pământ, dacă noi credem că „El nu există” sau că „El nu merită atenția noastră”! Doar noi ne urâțim interior. Pentru că negarea nu îl împlinește pe om, ci numai afirmarea, comuniunea, întrajutorarea.

În spațiul românesc, eminamente ortodox multe secole, nu ar fi putut să se stabilească oameni străini de limba și de credința noastră, dacă românii nu ar fi fost oameni ai dialogului și ai bunei-înțelegeri. Acolo unde extremismul religios e activ nu este admisă diversitatea religioasă și culturală. Iar dacă, în spațiul românesc, pe lângă românii majoritari, pe lângă oamenii națiunii române, trăiesc maghiari, romi, germani, ucraineni, lipoveni, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, croați, greci, ruteni, evrei, cehi, polonezi, italieni, armeni[3] etc, atunci aici, în România, știm să trăim în pace unii cu alții și nu ne omorâm pe stradă pentru crezurile noastre.

Însă, Sinaxarul Bisericii e plin de Sfinți Mucenici care au murit din cauza extremismului religios. Primii Sfinți Mucenici ai Bisericii au fost martirizați de către evrei, pentru că Biserica s-a înființat la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, și evreii au fost primii care nu i-au suportat pe creștini. Apoi romanii, musulmanii, eterodocșii de tot felul, pe baza unor legi sau a fanatismului personal și de grup, i-au martirizat pe Sfinții Bisericii. Însă pomenirea lor în Biserică nu înseamnă nicidecum „o instigare la ură” împotriva celor care i-au omorât, ci o mărturisire a adevărului lor. Pentru că trebuie să spunem istoria Sfinților așa cum a fost, dacă vrem să avem adevărul real al Bisericii, dar și al lumii în care trăim.

Nu putem să exonerăm un popor de păcatele lui, dar nici nu putem hiperboliza păcatele unui popor. Ci trebuie să prezentăm și bunele și relele unui popor, dacă vrem să vorbim despre realitatea concretă a poporului și nu despre o fantasmă. Și cu toții avem nevoie de adevărul istoriei și al lumii noastre, pentru că el ne spune că în istorie au fost Sfinți, dar și monștri, că au fost oameni care au făcut multe lucruri bune, dar și unii care au distrus masiv tot ce s-a putut, că au existat și oameni aleși și muncitori, dar și oameni leneși și comozi, care nu au lăsat mai nimic în urma lor.

Iar ca să cunoști istoria Bisericii și a lumii trebuie să citești multe cărți. Folosul citirii e cunoașterea adevărului, adevăr care te dinamizează și pe tine. Te înflăcărează, te face muncitor, ascetic. Pentru că, fără acest trecut, fără cunoașterea lui și a oamenilor de excepție ai lumii, noi suntem foarte goi și neștiutori în fața vieții.

Fără cunoașterea Sfinților lui Dumnezeu și a marilor genii și a marilor eroi ai lumii eu aș fi foarte gol interior, pentru că aș avea doar lumea mea, de acum, lumea cu gânduri mercantile și de parvenire, lumea divertismentului și a plăcerilor banale. Dar când știu cum arată oamenii, cum arată marii oameni ai lui Dumnezeu, ce fel de vieți și ce fel de fapte au avut ei, atunci nu mai cred că oamenii de acum sunt „adevărații oameni”, ci doar cei care se aseamănă acelora.

Cărțile te scot din orbirea materialistă a momentului.

Cărțile îți spun adevăruri incomode despre tine și lumea ta, dar care îți folosesc foarte mult.

Cărțile te învață să gândești și să vorbești, să îți exprimi sufletul, să faci lucruri trainice în viața ta.

Cărțile îți arată că nu te poți eschiva continuu, ci trebuie să pui osul la bătaie, pentru că lenea nu te împlinește nicidecum.

Când citești cărți, vrei ca tu însuți să ajungi o carte pentru alții. Când citești cărți, înveți ceea ce nu ești, dar și ceea ce ai nevoie să faci. Pentru că în cărți ai experiența de mii de ani a lumii, dar și revelarea lui Dumnezeu în lume. Și din cărțile Bisericii afli că adevărul lui Dumnezeu sau revelarea Lui în lume e cunoașterea cea desăvârșită, pe care trebuie să o întrupezi în viața ta. Iar dacă știi adevărul lui Dumnezeu, atunci vrei să știi adevărul cel adevărat al oamenilor. De aceea îmi plac și Viețile Sfinților, dar și cărțile cu însemnări personale ale scriitorilor. Pentru că sunt flămând de adevărul oamenilor, de experiența lor, de realitatea lor nefalsificată.

– Și de ce trebuie să fim flămânzi și însetați după adevăr?

– Pentru că el e împlinirea noastră cea reală! Noi ne împlinim numai în adevăr, în adevărul Lui și nu în minciună. Pentru că numai știind adevărul despre oameni, noi îi putem iubi și aprecia în profunzimea lor.

…Domnul făcea minuni pe mai departe, fără să se uite la împotrivirea oamenilor: „Și Iisus înconjura toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției [τὸ Εὐαγγέλιον τῆς Βασιλείας] și vindecând toată boala și toată neputința în popor [καὶ θεραπεύων πᾶσαν νόσον καὶ πᾶσαν μαλακίαν ἐν τῷ λαῷ]” [Mt. 9, 35, BYZ]. Pentru că propovăduirea evanghelică merge mână în mână cu vindecarea de orice neputință trupească și sufletească. Căci noi ascultăm predici spre luminarea noastră, predicile despre Împărăția lui Dumnezeu, dar în același timp căutăm vindecarea noastră în Taina Mărturisirii, în cea a Maslului și în cea a Euharistiei. Venim să ne mărturisim păcatele noastre, să facem curat în noi înșine, apoi ne ungem cu uleiul mântuirii și al vindecării, pentru ca să Îl primim în cele din urmă pe Hristos Dumnezeu în sufletele și în trupurile noastre, ca El să fie cu noi și în noi pentru toți vecii. Căci de aceea îi scoate Domnul pe demoni din noi: pentru ca numai El să locuiască în noi pentru toți vecii. Și dacă El e în noi și cu noi, cine poate sta împotriva noastră? Și dacă El e în noi și cu noi, unde vom merge noi după moarte, dacă nu în Împărăția Lui, unde ne-a pregătit nouă loc veșnic? Dar dacă noi nu ne îngrijim pentru o moarte cuvioasă și pentru răspunsul cel de la înfricoșătoarea Sa Judecată, unde mergem noi? Care e direcția noastră, dacă El nu e scopul vieții noastre?

Însă noi, crezând Domnului, vrem să fim cu El pentru toți vecii. Și pentru aceasta ne lucrăm zilnic mântuirea noastră, fiind mereu spovediți, mereu împărtășiți și împăcați cu toți, în rugăciune și în fapte bune, pentru ca întru El să fim și cu El să mergem în Împărăția Lui cea veșnică. Pentru că aceasta e viața bună și preabinecuvântată: cea în ascultare continuă de Dumnezeu, fiind cu El pururea. Amin!


[1] Începută la ora 10.00, pe 23 iulie 2020, zi de joi. Soare, 23 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Mihail Eminescu, Împărat și proletar, strofa a 7-a, versul întâi.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/România.

2 comentarii la „Predică la Duminica a VII-a după Cincizecime [2020]”

  1. Sarutam dreapta, Parinte Dorin! Laxismul si lejeritatea cu care ne-a invatat lumea noastra ne strica vederea interoara. Ele ne fac sa vadem subteranele pacatelor ca pe o realitate frumoasa. Si dimpotriva, peisajul vietii duhovnicesti luminat de Soarele Hristos ne fac sa-l vedem ca pe ceva neinteresant si neatragator. Cu ce ne obisnuim, cu aceea ne impacam si ne facem prieteni, fara sa judecam din peespectiva vesnica, ca ne invatam sa ne placa aici se va prelungi in eternitate. Va multumim pentru efortul de a ne vorbi cu timp si fara timp si Dumnezeu sa va intareasca in slujire!

    1. Multă sănătate, Domnule Teodor, și mult spor în tot ceea ce faceți! Dumnezeu să vă întărească în tot lucrul cel bun!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *