Lună: august 2020

Iubiții mei[1],

unii, în mod naiv, cred că sfârșitul greutăților din viața lor s-ar petrece, dacă ar câștiga deodată mulți, mulți bani. Pentru că ei cred că, dacă ar avea mulți, mulți bani, cu ei și-ar rezolva toate problemele. Însă înmulțirea banilor aduce noi și noi probleme, pe care nu le-ai avut, pe când nu aveai bani. Căci banii trebuie ținuți undeva: într-o bancă sau într-un seif sau într-un loc aparte, într-un loc sigur. Banii, dacă începi să îi cheltui, atrag privirile asupra ta, atrag invidia unora sau a altora asupra ta, atrag ochii hoților asupra ta și apar alte probleme, multe probleme, pe care nu și le pun în mod serios cei care vor să se îmbogățească deodată.

Pentru că una e ceea ce vrei tu: prosperitate și liniște, și alta e realitatea cu care te confrunți când ai bani mulți: multă insecuritate și rivalitate. Căci atunci când ai bani mulți, ai și multe pericole în viața ta. Mulți vor să te fure, să te înșele, să te omoare pentru banii și pentru averile tale. De aceea, adesea, cei care s-au îmbogățit peste noapte, încep să regrete tihna pe care o aveau când erau modești și relațiile umane pe care le aveau atunci, pentru că astăzi se văd înconjurați de oameni care mimează prietenia cu ei, tocmai pentru că știu că au bani.

Nu ești fericit, în mod neapărat, pentru că ai bani, pentru că posezi o anumită avere, pentru că ai relații sociale diverse, ci fericirea o trăiești dacă ești împăcat cu Dumnezeu și cu conștiința ta și dacă ești iubit de oameni care te înțeleg și te sprijină în demersurile tale. Fericirea e o stare interioară profundă, binecuvântată de Dumnezeu, o stare de maturizare interioară, pentru că are la bază harul Său. Și numai dacă te bucuri întru voia lui Dumnezeu și dacă te înconjuri de oameni buni ești cu adevărat împlinit și fericit, pentru că scopul vieții noastre e ascultarea de Dumnezeu.

De aceea, nu banii ne aduc fericirea, nu sănătatea sau iubirea ne fac fericiți, nu relațiile sociale ne fac fericiți și împliniți, ci viața cu Dumnezeu și cu oamenii plăcuți Lui ne fac fericiți și împliniți cu adevărat. Pentru că toate cele ale vieții trupești vin după cele ale vieții duhovnicești, care sunt neapărate pentru a fi fericiți. Așa cum ne-a spus Domnul: „Dar căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa [Ζητεῖτε δὲ πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ], iar toate celelalte vor fi adăugate vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]!” [Mt. 6, 33, BYZ]. Pentru că Domnul ni le făgăduiește aici pe cele ale vieții trupești, dacă, în primul rând, dorim să fim oameni duhovnicești.

Căci El a făcut întreaga creație pentru om, pentru ca aceasta să fie casa omului, dar o casă în care omul să Îi slujească lui Dumnezeu. Însă, când noi preferăm plăcerile vieții acesteia, când noi ne scufundăm în viața trupească, nu facem altceva decât să ne înjosim, să ne negăm statutul nostru de oameni teologici, de oameni duhovnicești, de oameni care Îi slujim lui Dumnezeu. Pentru că nu trebuie să ne lipim cu sufletul de cele văzute, de cele trupești, ci să trăim liberi interior, unindu-ne duhovnicește cu Dumnezeu, prin slava Lui, și cu toți Sfinții și Îngerii Lui și trăind și noi duhovnicește.

De aceea, Domnul, în Evanghelia de azi [Mt. 19, 16-26], nu condamnă faptul de a avea lucruri trupești, materiale, ci condamnă alipirea pătimașă de ele. Căci atunci când El i-a spus tânărului bogat: „Dacă voiești a fi desăvârșit [Εἰ θέλεις τέλειος εἶναι], mergi, vinde averile tale și dă-le săracilor [ὕπαγε, πώλησόν σου τὰ ὑπάρχοντα καὶ δὸς πτωχοῖς], și vei avea comoară în cer [καὶ ἕξεις θησαυρὸν ἐν οὐρανῷ], iar [apoi] vino [καὶ δεῦρο] [și] urmează-Mi Mie [ἀκολούθει Μοι]!” [Mt. 19, 21, BYZ], El i-a cerut să nu mai fie alipit sufletește de averile sale, ci să Îl urmeze pe El, renunțând la toate ale sale.

Pentru că desăvârșirea creștină înseamnă lepădarea interioară de toate pentru dragostea Lui. Și lepădarea reală de lucruri e aceea pe care o trăiești în mijlocul lucrurilor, când te dezlipești interior de ele. Și te poți dezlipi cu adevărat de cele materiale numai dacă trăiești duhovnicește pe acest pământ. Pentru că milostenia ne face să fim un cer viu, al lui Dumnezeu, în care El locuiește prin slava Lui, dacă alături de milostenie sunt toate virtuțile lui Dumnezeu. Pentru că nu e de ajuns o virtute pentru a fi duhovnicești, ci e nevoie de toate virtuțile dumnezeiești, ca să ne facem un cer duhovnicesc al lui Dumnezeu.

Desăvârșirea creștină este interioară, iar urmarea lui Dumnezeu e de asemenea interioară. Și nu poți să Îl urmezi pe El, dacă nu Îi împlinești poruncile Sale. De fapt, mergem cu Dumnezeu și spre El continuu, dacă împlinim poruncile Sale cele dumnezeiești. Căci, în ele însele, poruncile Lui sunt conținutul vieții noastre duhovnicești, pentru că ele sunt cele care ne fac pe noi duhovnicești.

Însă, când ești un om trupesc, nu cunoști mila lui Dumnezeu. Paradoxurile Sale duhovnicești ți se par imposibile. Căci omul trupesc se întreabă: „Cum poate să treacă o cămilă prin urechea acului?”. Asta cu aluzie la Mt. 19, 24. Însă, dacă Domnul a comparat aici păcatele noastre cu greutatea și masivitatea cămilei, anterior, în Mt. 17, 20, le-a comparat cu imensitatea și statornicia unui munte.

Pentru că păcatele noastre sunt ca un munte de mari și de mormântale pentru noi. Sau sunt cât o cămilă de mari în comparație cu acul iertării și al sfințeniei dumnezeiești. Pentru că El ne vrea atât de supli și de curați cât să putem trece prin acul judecății Sale celei dumnezeiești.

Dar El nu doar ne vrea Sfinți, ci El poate să ne facă cu adevărat oameni Sfinți! Cum?! Prin iertarea Lui cea dumnezeiască! Pentru că păcatele noastre, cele cât un munte, El le șterge, și noi devenim vale a sfințeniei Sale celei dumnezeiești. O vale a smereniei și a curăției dumnezeiești. Căci e minunea iertării lui Dumnezeu să ne facă din munte o vale a smereniei. După cum, dacă suntem ca niște cămile de păcătoși, dacă suntem grei și masivi în răutate ca o cămilă, El ne face atât de supli, atât de duhovnicești prin iertarea Lui, încât putem trece prin urechea acului. Și asta, pentru că la Dumnezeu nimic nu e cu neputință. Pentru că „înaintea oamenilor acesta este cu neputință [Παρὰ ἀνθρώποις τοῦτο ἀδύνατόν ἐστιν], dar înaintea lui Dumnezeu toate [sunt] cu putință [παρὰ δὲ Θεῷ πάντα δυνατά]” [Mt. 19, 26, BYZ].

Și dacă ne amintim ce gândeam noi în copilărie și în adolescență despre viață, despre viața noastră și cât de grele ni se păreau lucrurile, și comparăm cu ceea ce am realizat până acum, ne dăm seama că ceea ce trăim acum părea imposibil atunci. Ceea ce nu știam atunci, acum ni se par ușoare și banale, pentru că ne-am învățat cu toate ale vieții acesteia. Dar, de la viața noastră de copil, până la cea de adult și de bătrân, noi nu am stat degeaba, ci am învățat continuu și am trăit continuu noi și noi schimbări interioare. Și tocmai de aceea ne-am schimbat și ne schimbăm continuu: pentru că viața nu trece pe lângă noi, ci prin noi și ne schimbă continuu.

Trec anii și noi odată cu ei. Căci, iată, suntem cu două zile înaintea sfârșitului de an bisericesc! Tot binele pe care l-am făcut a devenit noi înșine, dar și răul pe care l-am făcut e povara noastră. Numai că noi ne putem arunca mereu povara păcatelor prin Taina Mărturisirii, așa după cum aruncăm la coșul de gunoi cele inutile. Ne putem despovăra continuu de păcatele noastre, pentru a fi lini și curați la inimă.

Și asta și trebuie să facem, iubiții mei! Trebuie să ne curățim mereu interior, pentru a fi case vii ale lui Dumnezeu. Căci acolo unde locuiește Dumnezeu, acolo locuiește toată Împărăția Lui. Și dacă El și Împărăția Lui sunt în noi, atunci trăim încă de acum în viața cea veșnică a lui Dumnezeu, în Împărăția ce va să vină, în Împărăția ce se va arăta tuturor la venirea Lui întru slavă.

Vă doresc la mulți ani și multă sănătate și bucurie! Iar noul an bisericesc, anul bisericesc 2020-2021, să ne fie tuturor spre liniștirea și mântuirea noastră! Amin.

---

[1] Începută la 8. 52, în zi de joi, pe 20 august 2020. Soare, 19 grade, vânt de 5 km/ h.

Iubiții mei[1],

de când am văzut, într-o filă video, un fanatic musulman, tăindu-i capul unui tânăr cu un cuțit, am oroare față de cuțitele lungi. Dar și mai mare oroare am față de fanatismul religios criminal. Pentru că i-a tăiat capul ca unui miel, fără ca acela să se opună, iar criminalul a făcut-o cu satisfacție pseudo „religioasă”. Căci, în mintea lui, criminalul a crezut că a făcut „un bine” înaintea lui Dumnezeu omorând un om, când crima e un păcat imens înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, prin ea, tu îl omori pe cel asemenea ție, pe care nu tu l-ai făcut. Îl omori pe cel creat de Dumnezeu. De aceea, orice omor este o luptă cu Dumnezeu, pentru că tu distrugi ceea ce El a dăruit oamenilor: viața și sănătatea și timpul mântuirii lor.

Și văzând această filmare de aproape, făcută cu cruzime și cu orgoliu, am înțeles mult mai dureros martirizarea Sfântului Ioannis Botezătorul, dar și toate durerile suferite pentru dreapta credință, pentru iubirea celor Sfinți pentru Dumnezeu. Căci, prin durerea unuia, înțelegem durerea multora, iar dacă ne pătrundem de durerea lui, ne pătrundem de durerea tuturor.

Și când suferim pentru alții și împreună cu ei, atunci compătimim cu aceștia. Iar compătimirea este iubirea plină de milă față de aproapele nostru, pe care ne-a învățat-o Dumnezeu. Pentru că El are mereu o iubire plină de milă, plină de milostivire față de oameni, înțelegându-le profund durerile și necazurile lor, pentru că îi iubește desăvârșit. Și pe cât îl iubești pe cineva, pe atât te pătrunzi de durerea lui. Și pe cât durerea lui e vie pentru el, pe atât e vie și pentru tine, pentru că nu te poți odihni decât văzându-l bine pe prietenul tău, pe copilul tău, pe cel pe care tu îl iubești.

Sfântului Ioannis Botezătorul i s-a tăiat capul în cetatea Sevasti [Σεβαστή] din Samaria[2].  Și i s-a tăiat capul nu pentru că ar fi fost „un om păcătos”, ci pentru că a mustrat, pe drept, păcatele împăratului din vremea sa. Și i s-a tăiat capul „noaptea târziu…după ce [invitații împăratului, dar și împăratul] s-au îmbătat și s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de rușine”[3]. Fata cea fără de rușine era Salomi [Σαλώμη], fiica Împărătesei Irodias [Ἡρῳδιάς][4].

Și ea a dansat în mod lasciv la masa Împăratului, de ziua lui, a Împăratul Irodis Antipas [Ἡρῴδης Αντίπας], pentru a primi un dar de la el. Și „darul” nu l-a cerut Salomi, ci mama ei, Irodias! Care, în ura ei nebună pentru Sfântul Ioannis, care o mustra pentru păcatele ei, nu a cerut ceva bun, ceva folositor pentru ea sau pentru mulți, ci a cerut capul Sfântului Ioannis pe un disc [πίναξ][5]. Și l-a primit astfel, după ce capul Sfântului Ioannis a fost tăiat în temniță [Mc. 6, 28, BYZ][6].

Și de aici vedem ce drame se pot petrece, când, în funcții de conducere, în funcții cheie într-un stat, ajung oameni răi și răzbunători. Pentru că funcțiile de conducere sunt tocmai pentru oameni echilibrați, pentru oameni care muncesc pentru binele comun și care întăresc unitatea interioară a statului. Dar când acolo ajung oameni improprii funcției, ura și răutatea lor se răsfrâng asupra multora, distrugând multe vieți.

Înaintemergătorului și Botezătorului Domnului i s-a tăiat capul în temniță, i s-a tăiat capul cu sabia. I s-a tăiat capul departe de vederea oamenilor. Însă, ceea ce se face departe de ochii mulțimii, în mod criminal, nu se face departe și de ochii lui Dumnezeu! Căci El vede toate cele ale noastre și ne va judeca pentru toate pe care le-am făcut și le facem și le vom face.

Iar când cea păcătoasă credea că a scăpat de mustrare, capul Sfântului Ioannis, adus pe disc, a mustrat-o și după moarte pe Irodias, amintindu-i că este soția nelegitimă a Împăratului. Și, pe când capul Sfântului o mustra, Irodias înțepa cu acul limba Sfântului Profet, limba care spunea adevărul despre ea[7].

Însă, iubiții mei, când nu suportăm adevărul dureros despre noi înșine, nu e de vină cel sau cei care ni-l spun, ci noi, cei care păcătuim și nu ne pocăim! Când nu suportăm adevărul despre noi înșine e semn de mare stricăciune interioară, pentru că păcătuim continuu și ne ascundem păcatele noastre. Iar dacă ni le ascundem, asta nu înseamnă că nu le facem, ci că ne comportăm ca și când Dumnezeu nu ne-ar vedea și nu ne-ar cunoaște viața noastră.

Pe când noi, dimpotrivă, trebuie să le facem pe toate în fața Domnului, neascunzând nimic de ochii Săi. Noi trebuie să ne mărturisim mereu în fața Lui și să Îl rugăm mereu pe El să ne călăuzească spre tot lucrul cel bun. Pentru că numai Dumnezeu știe cel mai bine ce ne trebuie nouă și ce trebuie să facem în mod punctual în viața noastră pentru ca să ne mântuim.

Traiul bun, viața mereu îmbelșugată, este un exces păgubitor pentru noi. Căci astfel scoatem din viața noastră asceza și milostenia, scoatem nevoința pentru mântuirea noastră.

Pariurile prostești și promisiunile rele sunt cele care nasc multe suferințe. Pentru că de la un pariu pe viteză mulți au ajuns la cimitir și cu mașina făcută armonică, la fel și cei care au pariat că pot mânca, bea și se pot destrăbăla la nesfârșit. Pentru ce să promiți bani celor care buzunăresc, vandalizează, terorizează oameni? Pentru ce să promiți o recompensă celor care fac rele? Pentru ce să susții răul, dacă el omoară și te omoară?

Și, adesea, facem răul până când el ne distruge interior. Și numai atunci când îl simțim și noi cu putere, când nu îl mai suportăm, vedem ce am ajuns și ce lucruri rele am făcut în viața noastră.

Iar astăzi e zi de post, pentru ca să ne pocăim pentru toate păcatele pe care le facem zilnic împotriva iubirii negrăite a lui Dumnezeu. E zi de post, pentru ca să ne îndurerăm pentru moartea nedreaptă a Sfântului Ioannis și pentru martirizarea tuturor Sfinților Lui. Pentru ca să punem la inimă toată durerea acestei lumi și să ne rugăm pentru ea. Căci noi suntem chemați de Domnul să fim oameni ai rugăciunii și ai evlaviei, ai milostivirii și ai bunei-conviețuiri.

Dacă alții au alte păreri decât noi, dacă alții sunt de alt neam sau de altă religie decât noi, nu trebuie să căutăm mereu să ne certăm cu ei, ci să găsim o cale de mijloc, o cale de dialog, vorbind despre cele care nu ne fac să intrăm în conflict. Pentru că astfel putem să vorbim cu diverși oameni, care nu ne împărtășesc mai deloc credința și modul de viață, dar care au și lucruri în comun cu noi. Și pe acestea le descoperim numai când dialogăm cu ei și când îi lăsăm să ne vorbească despre viața lor.

Așadar, iubiții mei, prăznuim martirizarea Sfântului Ioannis Botezătorul nu pentru „a-l răzbuna” peste secole, ci pentru a-i mărturisi viața sfântă și curată! Pentru că noi mărturisim cum au trăit și au adormit Sfinții lui Dumnezeu, spunem tuturor adevărul lor, pentru ca el să inspire, să umple de credință și de dragoste și pe alții. Căci Sfinții sunt lumini vii, duhovnicești, care aprind credința, nădejdea și iubirea pentru Dumnezeu în toți cei care doresc să afle adevărul lui Dumnezeu. Ei ne aprind mereu sufletul și ni-l fac viu prin slava lui Dumnezeu care e în ei și care este viața lui Dumnezeu.

De aceea, să învățăm de la Sfinții Lui să fim Sfinți și noi! Să învățăm de la ei grija cea mare pentru credința și viața Bisericii, pentru autenticitatea vieții duhovnicești. Pentru că viața duhovnicească nu se învață după ureche, din afară, ci împlinind poruncile lui Dumnezeu și schimbându-ne interior prin slava Lui. Căci El îi știe pe cei ai Lui tocmai pentru că El îi zidește și îi apără pururea în mod real, iar aceștia cresc duhovnicește pe fiecare zi. Și dacă cresc în cunoașterea și în înțelegerea vieții creștine a Bisericii, ei sunt martori vii, reali ai experienței ortodoxe.

Și avem o mare nevoie astăzi de creștini și de teologi autentici! De creștini plini de evlavie și de teologi care nu caută adevărul la eretici, ci în Tradiția și în viața Bisericii. Pentru că mă îndurerez mult când îi văd pe anumiți „teologi” ai noștri sărind de-a dreptul în barca detractorilor Sfinților Părinți, ei neștiindu-și, la propriu, credința lor.

Cum să aplauzi negarea Sfinților Părinți? Cum să dai credit cercetătorilor eterodocși de tot felul în detrimentul Dumnezeieștii Tradiții a Bisericii? Când începi să studiezi un Sfânt Părinte al Bisericii trebuie să te întrebi ce spune Biserica despre el și nu te miri cine din afara Bisericii. Când dezbați credința Bisericii trebuie să o faci în folosul credincioșilor Bisericii și nu pentru ca să îi smintești și să îi faci nelucrători în viața lor.

Pentru că teologia cere să fii cu totul serios față de voia lui Dumnezeu. Căci teologia e voia lui Dumnezeu pentru noi, tâlcuită de Sfinții lui Dumnezeu. Și dacă avem nevoie de ceva ca să ne mântuim, atunci avem nevoie de viața și de teologia Bisericii lui Dumnezeu. Slujbele și viața Bisericii concordă în mod deplin cu teologia Bisericii. Cine se desfată de voia lui Dumnezeu, de teologia Lui, acela se nevoiește cu adevărat și se bucură slujind în Biserica lui Dumnezeu.

Așa că, dacă vrem să cunoaștem teologia Bisericii, să o cunoaștem slujind și trăind în Biserică și să o explicăm spre folosul tuturor! Pentru că teologia e de obște, e a întregii Biserici, după cum sunt și Slujbele și întreaga viață ascetico-mistică a Bisericii.

Post cu pace pe mai departe și Dumnezeu să ne învețe să ne pocăim și să ne mântuim, pentru rugăciunile Sfântului Ioannis Botezătorul, Părintele nostru, astăzi pomenit! Amin.

---

[1] Începută la 8. 44, în zi de miercuri, pe 19 august 2020. Soare și nori, 16 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/08/28/predica-la-taierea-capului-sfantului-ioannis-botezatorul-2019/.

[3] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-29-taierea_capului_sf_ioan_botezatorul.html.

[4] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/28/predica-la-taierea-capului-sfantului-ioannis-botezatorul-29-august-2018/.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-29-taierea_capului_sf_ioan_botezatorul.html.