Precizări necesare [2]
Nu cred că o istorie literară trebuie să aibă neapărat un caracter organizat în mod matematic, cu capitole echilibrate ca lungime, măsurate. Mi se pare o strictețe demnă de patul lui Procust, o dată pentru că dăunează libertății de gândire, a doua oară pentru că distanța valorică dintre autori poate fi adesea apreciabilă, după cum și nevoia de a evalua sau de a examina exegetic fluctuează semnificativ de la un autor la altul.
Epoca în care îmi scriu Istoria este una oarecum saturată de exegeză literară, dacă evaluăm lucrurile cantitativ. Numai că această saturație împlinește numai în parte setea unora ca mine de argumentare logică, clară și convingătoare, onestă din punct de vedere științific. Ba chiar într-o mult prea mică măsură în comparație cu densitatea materialului elaborat de cercetători și critici, în varii condiții (mai adesea pentru a se îndeplini niște cerințe de ordin administrativ-profesional și nu din pasiune pură – sau din alte „pasiuni” decât cea care trebuie: ambiții, orgolii, invidii etc).
Sunt poeți despre care s-a scris mult și anumite aspecte, care au fost subliniate în trecut, nu are rost să fie repuse în pagină, chiar dacă lucrarea mea se intitulează Istorie (dar e Istoria mea, scrisă într-o anumită perioadă, în niște condiții specifice). Eu așa văd lucrurile. Am oroare de repetiții și de resublinieri inoportune. Istoriile literare nu trebuie să presupună intabularea informațiilor anterioare – se poate face și acest lucru dar are aspect strict administrativ, de rigurozitate internă instituțională.
Opinia mea în această privință e clară: cine vrea să aibă o cunoaștere diacronică, să citească diacronic, să bage nasul adânc în tot ce s-a scris mai înainte, nu să aștepte compilații (care nu pot să ofere decât un material selectiv și subiectiv, oricât de obiectiv ar încerca să fie autorul – care, sincer, nu știu în ce măsură mai este corect și cinstit să figureze ca nume unic pe copertă, în astfel de situații).
N-am dorit, așadar, să ofer lucrării mele un caracter didactic, motiv pentru care m-am ferit de redundanțe exegetice. Nu m-a interesat absolut deloc să reconstitui părerile altor critici sub altă pălărie, așa cum procedează unii, plini de ifose și goi de gânduri.
Am polemizat cu idei, când am considerat necesar, m-am intersectat uneori cu alte puncte de vedere și, când opinia cuiva mi s-a părut prețioasă sau neapărat necesară, nu m-am ferit să citez.
Nu m-am făcut că „nu mai am loc în carte” pentru notele de subsol, așa cum, din nefericire, s-a încetățenit la noi, autorii de istorii literare citând cu parcimonie și după umori (în funcție de orientarea literară sau de „datorii” către amici).
Discursul meu critic e original, novator, revelator pentru mulți. Deși mi-am stabilit un reper esențial, în raport cu care mi-am construit exegeza, și anume tradiția literară și spirituală, exegeza mea nu suferă de reducere la o anumită perspectivă, pentru simplul motiv că evaluarea relației unui scriitor cu tradiția (mai îndepărtată sau mai apropiată) constituie oricând un element fundamental al oricărei analize critice – în plus, am avut întotdeauna în vedere aspectele întru totul esențiale ale acestei relații, iar nu unele periferice sau conjuncturale, nesemnificative. Problema e că nu mulți sunt în stare de analize comparative pertinente și încă și mai puțini sunt capabili să investigheze repere literare „care se îndepărtează” tot mai mult de prezent.